Adriana
Publicat în 13 iunie 2012, 11:52 / 218 elite & idei

Spiritul lui Caragiale – dialog cu acad. Eugen Simion, editorul ediţiei de „opere fundamentale” Caragiale

Spiritul lui Caragiale – dialog cu acad. Eugen Simion, editorul ediţiei de „opere fundamentale” Caragiale

● Domnule academician Eugen Simion, cred că destinul a ştiut bine ce vrea de la dumneavoastră când a decis să vă naşteţi la Ploieşti, adică nu departe de locul unde s-a ivit pe lume Ion Luca Caragiale, scriitorul, de la naşterea căruia s-au împlinit, în ianuarie 160 de ani şi de la moartea căruia se împlinesc, acum, 100 de ani. Vă rog să îmi spuneţi, pentru început, câteva lucruri despre locul în care aţi crescut şi despre amprenta lui Caragiale la Ploieşti.

O mică precizare, m-am născut lângă Ploieşti, ca şi Caragiale, poate un pic mai aproape decât dumnealui. El s-a născut la Haimanale, eu m-am născut într-o localitate care se cheamă Chiojdeanca. Numele ei este, după investigaţiile mele, unguresc, şi asta se explică prin faptul că, la sfârşitul secolului al XVII-lea, strămoşii mei au venit din Ardeal şi s-au instalat aici, din motive economice, naţionale, religioase şi altele, venind din zona Covasnei. De aceea numele acesta este puţin mai ciudat, dar nu este singurul, pentru că există în partea asta a Carpaţilor, în zona valahă, Starchiojd, care este locul de naştere al Giurăştilor, al familiei de istorici. Chiojdu Mic, Chiojdu Mare, Chiojdeanca etc. Copilăria mi-am petrecut-o, într-adevăr, la Ploieşti. Mi-am făcut acolo liceul, timp de 8 ani, cât a fost, şi sunt imprimat de spiritul ploieştean şi de spiritul Caragiale, un scriitor care îmi place enorm.

Un scriitor pe care, vreau să vă spun, nu-l identific cu personajele sale. Când vorbesc de spiritul lui Caragiale, nu-l identific cu spiritul lui Mitică, personajul său. Caragiale este un om mult mai complex. Cine îl citeşte, cine îi citeşte, de pildă corespondenţa, ceea ce eu am făcut chiar de curând, când am publicat această nouă ediţie integrală a operei sale, ei bine, din corespondenţă se vede complexitatea intelectuală şi morală şi psihologică a lui Caragiale. Era un om sentimental, era un om superstiţios, era un om educat, avea o cultură muzicală extraordinară. Era în stare să se ducă la Leipzig  să asculte un concert şi să facă drumul înapoi la Berlin. Când vorbim de Caragiale, încă o dată, să nu-l identificăm cu personajele sale.

● Ca să rămânem încă puţin în spaţiul acesta al Prahovei… – spuneţi că familia dumneavoastră a venit din Ardeal la Ploieşti. Familia lui Caragiale a venit din spaţiul sud-dunărean, din Grecia, la Ploieşti, sau pe lângă, încet-încet. Familia lui Nichita Stănescu, colegul dumneavoastră de şcoală, a venit de dincolo de Prut la Ploieşti, prin mama sa. Ce fel de loc care adună spiritele este Ploieştiul?

Este un spaţiu permisiv, să spunem aşa. Un spaţiu deschis, cosmopolit, într-o oarecare măsură, cel puţin aşa era în copilăria mea. Acolo erau muncitori de cinci generaţii. În localitatea pe care am citat-o mai devreme, Chiojdeanca, erau sondori, a cincea generaţie de sondori. Aceştia erau lucrători în domeniul petrolului, care însă trei zile pe săptămână lucrau în grădina sau la câmp, şi restul de trei zile erau muncitori. Ploieştiul era un spaţiu foarte deschis. Înainte de Al Doilea Război Mondial, erau societăţi străine, româno-americane, cum se numeau, erau ingineri străini, erau pe urmă şi ingineri români care se formaseră „afară”. Apropo de spaţiul nostru, de matricea şi de spiritul ploieştean, pe care Nichita Stănescu l-a definit, acela al râsu-plânsului…. se cere o paranteză: formula de râsu-plânsu am întâlnit-o şi în corespondeţa lui Caragiale….

Deci era o lume cu totul specială. O lume care trăia în stilul unei civilizaţii moderne, cu personaje venite de peste tot, cu specialişti buni, cu destine diferite. În fond, aţi vorbit aici de Caragiale, care venea de undeva din sud. Nichita Stănescu, nu mai spun. Mama lui se trăgea dintr-o familie de generali ruşi, albi, şi e o întreagă poveste despre cum au ajuns bunicul lui şi mama lui aici. Iar după tată, Nichita se trăgea de undeva de lângă Ploieşti, de la Bucov. Familia tatălui era o familie de ţărani şi de abagii. Cine erau abagiii? Ei se ocupau de fabricarea unui postav gros, alb, din care ţăranii îşi făceau iţari, îşi făcea pantaloni. Bunicul meu purta asemenea iţari de aba. Nu ştiu dacă îi cumpăra de la familia lui Nichita Stănescu.

Dar mi-l amintesc pe bunicul meu, care se născuse în acelaşi an cu Eminescu, şi care, în 1940, când a murit, la 90 de ani – eu eram copil şi îl ştiu foarte bine, memoria îl păstrează intact – purta această îmbrăcăminte de aba. Deci… Ploieştiul era o lume deschisă, cu o şcoală foarte puternică. Avea atunci un liceu nemaipomenit, care se chema Liceul Sfinţii Petru şi Pavel, care apoi a devenit Liceul I. L. Caragiale, fireşte. Iar dacă aveţi curiozitatea să treceţi prin acest liceu, care se găseşte pe strada Oilor, veţi vedea în hol o listă săpată în piatră: este un liceu care a dat 23 de membri ai Academiei Române şi trei preşedinţi de Academie. Cred că deţinem recordul, în această ţară. Mai există o localitate în ţară, un sat de pe lângă Sibiu, care a dat 9 membri ai Academiei Române. Săliştea Sibiului. Este satul lui D. D. Roşca şi al câtorva istorici.

Republica de la Ploieşti ● Deci iată că era o lume în care, spuneţi, cultura se simţea acasă, o lume în care spiritul evolua foarte interesant. Vorbim de ţăranii care erau câteva zile ţărani, câteva zile muncitori, sondorii. Şi, în acelaşi timp, o lume care, din când în când, se revolta, o lua înaintea timpului. Acea Republică de la Ploieşti, citată şi de Caragiale, a făcut epocă.

Citată e un fel delicat de a spune. Şi-a bătut joc delicios. de altfel, este una dintre scrierile lui delectabile. Da, revoluţia de la Ploieşti, revoluţia lui Candiano Popescu, a fost, cred, prima revoluţie urbană din România. Datorită lui Caragiale, ea a intrat în imaginarul românesc. Vă spun o chestiune interesantă: Candiano Popescu a participat la detronarea lui Cuza, la 11 februarie, după aceea a participat la această mişcare, la această revoluţie, la Republica de la Ploieşti, care era îndreptată împotriva lui Carol I, deci, a doua mişcare a lui; după aceea a devenit aghiotant regal, nu ştiu dacă înainte sau după războiul de independenţă…

● În ce priveşte războiul de independenţă, există un episod foarte interesant, despre care, dacă ar fi ştiut la vreme Caragiale, cred că s-ar fi ocupat. Este cazul stindardului de la Plevna, dacă, nu mă înşel, care a fost luat de Candiano Popescu de la un alt regiment,  a fost imaginată o întreagă poveste, al cărei protagonist era unul dintre soldaţii din subordinea lui, şi a devenit erou în felul acesta: soldatul lui era cel care a câştigat stindardul, iar nu cel care îl câştigase, de drept. 35 de ani mai târziu, chiar în vremea în care Cragiale îşi petrecea ultimele luni de viaţă la Berlin, era un adevărat scandal în presa românească legat de această mistificare a lui Candiano Popescu. Un personaj controversat, oricum.

Foarte controversat, şi foarte straniu. Vroiam să vă dau un detaliu. A lăsat nişte memorii, care au fost publicate prin anii ’40, şi care cred că au fost reluate şi acum, după 1990. În aceste memorii, el vorbeşte de orice, numai de lucrul cel mai important petrecut în viaţa lui, şi anume de Revoluţia de la Ploieşti, nu vorbeşte, nu aminteşte nici un cuvânt. E ciudat. I se întâmplă ceva omului ăsta, care trece dintr-o tabără în alta, dar nu pomeneşte nimic. În schimb, Caragiale, revenim, a lăsat schiţa respectivă, care este delicioasă.  Vă amintiţi că,  atunci când poliţia îl găseşte pe undeva, într-un sat spre Mizil, şi e întrebat ce face, el spune că ieşise aşa, la o plimbare.
● E posibil să fi scos din memoriile sale aceste detalii poate tocmai datorită textului lui Caragiale. Fusese prea adânc rănit de acest text.

Nu, nu cred. Memoriile au apărut, de altfel, după moartea lui, datorită fiicei lui. Oricum, e un personaj care a intrat perfect în tipologia operei lui Caragiale.

● Fiind că suntem în anul Caragiale, suntem în ţara lui Caragiale – nu ştiu dacă ar trebui să fie o bucurie sau o tristeţe asta; sau un râsu’-plânsu’, faptul că trăim de o sută şi ceva de ani cel puţin sub semnul lui Caragiale – aş vrea să vorbim despre această ediţie a operelor fundamentale, pe care aţi publicat-o în cinci volume de această dată. Să ne amintim că în 2000 aţi început un demers în aceeaşi direcţie care s-a finalizat doar cu patru volume. Ce aduce nou cel de-al cincilea volum?

Acum am redistribuit puţin toate scrierile, pentru că în ediţia de la începutul anului 2000, un volum avea aproape 2000 de pagini. Ediţia actuală are cam 200 de pagini în plus faşă de cea precedentă şi este compartimentată mai raţional. Aceste 200 de pagini reprezintă interviuri, articole, scrisori care au fost între timp descoperite. Un grup de cercetare de la Institutul George Călinescu a lucrat foarte serios. E o ediţie spelndidă şi, cred, definitivă. Ar fi bine să mai descoperim ceva, dar nu cred.

● Poate în publicistică, pentru că, după cum ştim, Cragiale obişnuia să semnze cu iniţiale. De multe ori nu-şi semna articolele.

Greu de bănuit, pentru că de o sută şi ceva de ani, critica literară s-a ocupat de asta. Să nu uităm, a apărut întâi ediţia lui Zarifopol, pe umă Şerban Cioculescu, un critic de linia întâi, s-a ocupat şi el de publicistica lui Caragiale, împreună cu Rosetti şi cu Liviu Călin şi alţi oameni mai tineri de atunci. Au dat o ediţie foarte bună. Iar grupul acesta de cercetare s-a folosit de ceea ce a lucrat Institutul Călinescu câteva decenii. A urmărit şi ecourile în presă. Sunt lucruri senzaţionale. Ce se scria despre Caragiale, despre viaţa lui Caragiale, despre aventurile politice ale lui Caragiale. Ştiţi, doar, că la un moment dat el a părăsit partidul junimiştilor, deci pe Maiorescu. A zis că l-a supărat. A urmat un schimb de replici, de insinuări. A intrat în partidul unui alt ploieştean, Take Ionescu, partidul conservator-democrat, rupt din cel conservator. El pleca-venea de la Berlin, să participe la campania electorală, şi au rămas istorii senzaţionale cu vorbe de duh pe care le spunea în situaţiile în care el a intrat. Lucrurile acestea au fost cercetate. Au şi apărut vreo două volume, prin anii ’90. Îmi amintesc că eram atunci preşedintele Academiei şi le-am publicat noi, cu ecouri în presă. De fapt, e o bibliografie completă, foarte utilă şi extraordinar de interesantă.

● Fiindcă vorbiţi de ecouri, de ce nu a venit Caragiale în ţară, când a împlinit 60 de ani? Şi de ce nu a permis teatrelor să-i joace piesele? Ştiu că a trimis o telegramă special, în care spunea: „doar acele teatre care au avizul meu scris pot să-mi joace piesele”, ceea ce era foarte puţin. Ca dovadă, primul festival de teatru Caragiale, ţinut la teatrul Comoedia, sub auspiciuile Pricipesei Maria şi ale Principelui Ferdinand, nu a beneficiat de nici o piesă de Caragiale, deşi era un festival dedicat lui.

Nu ştiu exact toate motivele lui. Dar, oricum motivul care a fost invocat timp de mai bine de 50 de ani, de către critica literară de dinainte de ’89, nu  mi se pare serios: şi anume că era un protest al lui împotriva societăţii burghezo-moşiereşti. Nu. Cred că avea un motiv al lui. Avea şi motive sociale, nemulţumirea lui, dar şi motive complexe. Încă o dată spun: când îi urmăreşti corespondenţa, vezi că el avea o imperioasă nevoie de bani, tot timpul. El este într-o continuă căutare de subvenţii. ● Chiar şi după ce a moştenit-o pe Momuloaia?

Da. Avea nevoie de bani pentru că nu se trăia uşor la Berlin şi întreţinea şi o familie etc. De fapt, îi plăcea foarte mult să vină în ţară şi păstra legăturile vechi. Aştepta cu nesaţ veşti din România…

Interviu integral, publicat pe www.jurnalul.ro

Ultima ora:

ObservatorHorea Mihai Bădău: Inteligența Artificială – Ce se va întâmpla

PoliticLudovic Orban: La nivelul primăriilor este nevoie de o reechilibrare a bugetelor locale

EconomieSilviu Cerna: Pericolele populismului macroeconomic

ExternClara Volintiru: Taking stock of ‘election season’ in the Eastern Partnership countries

SocialCiprian Negură: Micro-sesiune marca Skills Of The Future

EvenimenteIon M.Ioniţă, Iulian Fota: Dezbatere Historia Live – Rusia şi Turcia în Nagorno-Karabah, consecinţele războiului

CulturaCristina Popescu: Nuduri în pictura românească

EditorialHorea Mihai Bădău: Inteligența Artificială – Ce se va întâmpla



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe