de Teodor Baconschi

Prin grila bine șlefuită a jurnalismului francez, datele societății comuniste din era Ceaușescu defilează pe ecranul efemeridelor precum umbrele din peștera platonică.

Radu Ciobotea, jurnalist și istoric al jur­na­lismului, a profitat de misiunea sa di­plo­matică la ICR Paris pentru a reuni într-un inedit volum textele despre România apă­rute în presa franceză între 1974 și 1989. A rezultat Jour­nalistes français dans la Roumanie communiste, publicat în colecția Té­moins/Témoignages a editurii pa­riziene Orizons (2014). E o idee bună, de care vor pro­fita istoricii co­mu­nis­mului românesc, dar și cei ai re­la­țiilor franco-ro­mâ­ne. Car­tea e structurată cro­nologic, de la anii ’70 – perioada fe­ri­cită – până la co­lap­sul final din decembrie ’89. O lungă ago­nie (a populației captive) în­tr-un regim politic lent afundat în mlaș­tina ficțiunii sale ideologice, dar mai ales în infernul său de fiecare zi. Ce decădere, de la clauza na­țiunii celei mai favorizate, acor­dată în pre­mieră României, până la vizita la Bu­curești a reformatorului Gor­ba­ciov, căruia Ceaușescu – deja dement – îi ex­plică va­len­țele sale de precursor! Ce par­curs in­volutiv, de la dezghețul din ’68-’69, până la vânătoarea sălbatică a disidenților din anii ’80, începând cu Goma și preotul Gheorghe Calciu…

http://www.revista22.ro/imagini/2015/1301/carte_baconschi.jpg
RADU CIOBOTEA
Journalistes français dans la Roumanie communiste
Editura Orizons, Paris, 2014, 318 p.
Jurnalismul francez are o reputație bine și universal stabilită. E ușor marxizant (cu excepția marilor condeie de dreapta), e pro­fesionist, naționalist, dar și deschis spre lume, în descendența intelectuală a Lu­minilor. Printr-o asemenea grilă bi­ne șlefuită, datele societății comuniste din era Ceau­șescu defilează pe ecranul efemeridelor pre­cum um­brele din peștera platonică. La 25 de ani du­pă pră­bușirea regimului co­mu­nist, această colecție de mărturii – obținute pe te­ren, cu emoții și stricta su­praveghere a Securității – oferă materia primă a unei priviri empatice: din afară, da, însă și gata de efectivă so­li­daritate… Tot chinul acelei generații – im­plicând cenzura, sărăcia progresiv ge­neralizată, corvoada exporturilor și pe­nu­ria internă, cultul personalității, fara­o­nis­mul constructiv, izolarea internațională, reprimarea mișcărilor muncitorești, re­sta­linizarea regimului după simbolicul prag al seismului din ’77 – se regăsește în vo­lu­mul recenzat aici. O lungă traversare a de­șertului, încheiată prin explozia din ’89, fervent preluată în presa franceză, care i-a fost deopotrivă primul susținător și pri­mul demistificator.

Oricum, (re)descoperim aici numai ziariști serioși: atitudine, opinie, dar și in­for­mație, reportaj, privire fotografică asupra cenușiului totalitar. Regăsesc în texte și o undă permanentă de simpatie față de po­po­rul român. În acel timp, francofonia și francofilia românilor, întemeiate pe două secole de subînțeleasă hegemonie pa­ri­ziană în politica principatelor danubiene, aveau încă o vitalitate astăzi estompată. Parisul era locul azilului politic, Piața Trocadero răsuna de proteste românești. Exilul românesc era cel mai bine re­pre­zentat pe Sena și nu doar de Virgil Ierunca sau Monica Lovinescu. Greviști ai foamei – în fața Ambasadei României din rue de l’Exposition, proteste ale parlamentarilor francezi față de încălcarea drepturilor omului în România, memorabila ope­ra­țiune Villages Roumains, toți timpii forte ai perioadei pulsează evocator în articolele antologate.

Sunt convins că volumul editat de Radu Cio­botea a trezit nostalgii și a prilejuit revederi evocatoare printre „româniștii“ presei hexagonale. Unii s-au dus în altă lume, alții sunt acum pensionari doldora de amintirea anilor în care lupta lor pro­fesională căpăta valențe și riscuri eroice. Arielle Thedrelle, veterana inoxidabilă de la Le Figaro, combate și astăzi! Oameni pre­cum Manuel Lucbert, Bernard Guetta, Claude Lorieux, Jean-François Richard, Bernard Poulet, Maurice Delarue, Manuel Joachim, François Colombier, Véronique Soulé, Florence Aubenas sau Gérard Miller – pentru a cita numai câteva nume – ar merita nu doar decorații românești, ci și gratitudinea nației noastre căreia, ce-i drept, în libertate, i-au apărat drepturile bat­jocorite de dictatură.

Sursa: revista22.ro