OraNoua.ro
Publicat în 24 ianuarie 2018, 21:25 / 150 elite & idei

Teodor Baconschi: Spre Occident, sau îndărăt?

Teodor Baconschi: Spre Occident, sau îndărăt?

de Teodor Baconschi

”Principala noastră problemă nu e de natură politică sau economică. E de natură culturală: nu avem o majoritate democratică adaptată mental și psihologic la schimbările, ritmul și conținutul filozofic al postmodernității occidentale. Asta n-ar crea nicio dificultate, dacă nu am fi parte a Occidentului, prin dubla apartenență la UE și NATO.

Așa, suntem și nu suntem. Părem ajunși și încă pe drum. Înăuntru și totuși pe dinafară. Plini de posibilități și încă neputincioși. Limpezi ca orizont și confuzi în mijloace. Pregătiți deopotrivă pentru un salt decisiv și pentru o prăbușire fără plasă în golul istoriei.”

Fragmentul citat anterior este o postare făcută acum câteva zile, pe pagina mea de Facebook. Aș dori, cu voia și răbdarea cititorilor, să dezvolt un pic acest gând. Orice evoluție politică are ca punct de pornire o configurație mentală dominantă.  Nimeni nu poate ”urni” o societate către o anumită direcție dacă nu se sprijină pe această pârghie: consensul intelectual, formalizat printr-un contract politic și sancționat electoral, cu privire la ”justețea” intrinsecă a respectivei direcții ”de mers”. Teza mea este că societatea românească a atins plafonul capacității de a procesa marile schimbări socioculturale care au definit perioada 1990-2007 și că se livrează acum fantomei unui trecut care nu vrea să moară. Să ne amintim: comunismul se desface precum un castel de cărți în intervalul 1989-1991 (între ”masa rotundă” a Solidarității poloneze și implozia URSS). Rămași fără hegemonul sovietic, atrași de fostele state (central-europene) din CAER, care au umplut vidul strategic înaintea noastră, am reușit, alături de vecinii bulgari, să intrăm (ultimii) în NATO și UE. A fost șansa istorică a generației căreia îi aparțin, dincolo de parcursul nostru ezitant și preluarea mimetică a unor forme occidentale rămase adesea fără fond. Am ars, cum s-ar spune, toate etapele posibile. De la un decor politic asiatic (inspirat de modelul nord-coreean care a oferit stalinismului românesc o variantă barocă de autarhie) am devenit un stat-membru al clubului occidental, într-un iureș continuu de transformări (ideatice, legislative, instituționale) care s-au bucurat de consens bipartizan. E suficient să vizionăm filme de arhivă din România comunismului terminal ca să constatăm formidabila metamorfoză pe care am întruchipat-o colectiv. În paralel, am avut forțe politice și economice, dar și ”structuri” care au temporizat occidentalizarea țării, menținând pe agenda publică și în conștiința ”celor mulți” imaginarul simbolic al fostului regim. Aceste forțe, abile și persistente, sunt și cele care au instrumentalizat frustrarea ”perdanților” apăruți în tranziție, punând bazele eurosceptismului care pare să fi depășit, recent, jumătate din populație: am numit astfel cea mai spectaculoasă ilustrare a ”sindromului Stockholm”, în care victima (sărăcită) a tranziției post-comuniste devine aliatul obiectiv (electoral și cultural) al unui comunism rezidual, spectral, dar omniprezent.

În intervalul amintit (cel de până la 1 ianuarie 2007, când am devenit oficial membri ai UE), disperarea reconstrucției economice și lipsa evidentă a oricărei alternative geopolitice a pus în valoare elitele intelectuale liberale și pro-occidentale din România, care au primit culoar politic și vizibilitate mediatică sau internațională, ca avocați ai unei sincronizări aparent populare. După ce fondurile structurale și de coeziune, dar și triplarea PIB-ului sau efectul acumulării de capital relativ accesibil au creat un soi de confort consumist (contrariat doar de efectele crizei globale din 2008/2009), jocul politic intern s-a reconfigurat în termenii unui suveranism neo-naționalist care (fără să atingă rangul și intensitatea oficială din Polonia sau Ungaria momentului prezent) și-a îngăduit deja să evacueze elitele intelectuale liberale și pro-occidentale, rămase cumva fără ”obiectul muncii”. Personal, consider că dispariția pilotată a acestor elite din sfera deciziei, reprezintă simultan cauza și ocazia replierii în fantasmele izolaționiste ale comunismului terminal. Guvernul Cioloș (un simplu tampon înainte de ultimele alegeri parlamentare, din 2016) a reprezentat și cântecul  de lebădă al miticului intelectual tehnocrat, care – așa cum s-a dovedit ulterior – nu mai este ”util”, în contrast absolut cu funcția lui directoare din perioada 1990-2007, când toate partidele &  guvernele au recurs la competențe certificate obiectiv și (cât mai) exigent. Odată cu demolarea dirijată a mitului tehnocratic s-a produs refluxul tot mai strident al unei legitimități populiste bazate pe selecție inversă. Dacă până în 2007, orice ministru de Externe (aflat obiectiv în vârful dinamicii de occidentalizare) era și un potențial prezidențiabil, după acest prag, odată cu erodarea profilului nostru internațional, elita politică a revenit, sub felurite pretexte festiviste, la retorica autosuficienței și  a ”demnității”, astfel încât legătura dintre competența actorilor și interesul național s-a dizolvat sub suflul unor artificii demagogice mereu mai primitive.

Întrebarea pe care v-o pun privește natura (deci și durata) acestei staze. Evident că occidentalizarea va continua, prin impactul difuz, dar constant, al celei de-a patra revoluții industriale. Ea va fi însă dramatic încetinită, lungind ciclurile de redistribuire a resurselor și aplatizând performanța noastră ca stat. Prin alegerea făcută (care se bucură de un indiscutabil sprijin popular), elita pro-occidentală din România intră în hibernare. Vom dispune de tot mai rari ”traducători” ai paradigmei occidentale în viața noastră publică. Vectorii de modernizare (care operează cu prioritate pe piața internă a ideilor) au intrat deja în eclipsă, iar migrația creierelor (din clasa de mijloc antreprenorială) continuă hemoragic. Nimeni nu va fi mirat dacă voi situa acest fenomen în categoria riscurilor existențiale de țară. Poate fi el evitat ? Dacă observăm stricta actualitate, slabe speranțe… Triumful plagiatului academic, al imposturii profesionale și al unui substrat rustic valorizat în spiritul unei presupuse ”revanșe” identitare a generat un blocaj indiscutabil, o criză de reprezentare și o stare de pesimism social fără precedent, care ar trebui să ”preocupe” ceva mai intens ansamblul elitei politice. Acomodarea mentală cu ”fatalitatea” unui destin mediocru alimentează deocamdată paroxismul războiului româno-român, jucând totodată rolul perfid al profeției auto-realizate. Ne vom complace în această fundătură comunitară, sau vom fi suficient de imaginativi și de patrioți pentru a o depăși? Rămâne de văzut și, desigur, de întreprins ceva, pentru a evita ”căderea fără plasă în golul istoriei” (sau măcar idiocrația).

Ultima ora:

ObservatorRaed Arafat: Livrarea primului lot de ambulante a inceput; cate autospeciale noi va avea sistemul de urgenta

PoliticIurie Leancă: ”Sandu și Năstase încearcă să antreneze și România în luptele politice din R.Moldova”

EconomieDaniel Daianu: What drives illiberalism?

ExternAlexandru Grumaz: George H.W. Bush, Mihail Gorbaciov şi Summitul de la Malta din 1989

EvenimenteCristian Bușoi, organizator al evenimentului „UE 2019-2024: Cum putem sprijini eliminarea hepatitei virale, în conformitate cu strategia globală a OMS și SDGS ale ONU”

CulturaRadu Preda: Memoria dreptăţii

SocialRaed Arafat: Livrarea primului lot de ambulante a inceput; cate autospeciale noi va avea sistemul de urgenta

MoldovaArmand Goșu: Victoria lui Andrei Năstase reînvie speranța unei schimbări în Republica Moldova



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe