Una dintre cele mai grele sarcini politice pe care şi le-a asumat (şi îndeplinit) Tony Blair – aflăm din volumul său O călătorie. Viaţa mea în politică – a fost relansarea procesului de pace din Irlanda de Nord, ce intrase în impas de multă vreme, din cauza revitalizării terorismului IRA. Pentru asta, trebuia să îi convingă pe oamenii aflaţi în conflict – catolicii secesionişti, respectiv protestanţii unionişti – să coabiteze, ca să poată negocia, şi să negocieze, ca să poată coabita.

Cu o înţelepciune remarcabilă pentru vârsta sa de atunci, premierul Marii Britanii a formulat următoarea politică de negociere şi coabitare: „Cred foarte mult că, atunci când negociezi cu cineva, primul lucru pe care trebuie să-l faci este să creezi o atmosferă relaxată; să pui puţin suflet; să faci un schimb de amabilităţi; şi, mai presus de toate, să începi prin a spune ceva necontroversat care să nu poată fi contrazis. Să-l faci pe celălalt să dea din cap în semn de aprobare. Acel dat din cap stabileşte un prim raport care este un prim semn, mărunt, că nu este pierdut totul.”

Faptul că Tony Blair a reuşit să relanseze procesul de pace, iar astăzi, datorită demersului său, situaţia este aproape de normalizare în Irlanda de Nord, este consecinţa firească a  acestei culturi a dialogului, care este o cultură a respectului faţă de celălalt şi a îngăduirii lui lângă tine. Fără dialog, fără o minimă deschidere – fragmentul de mai sus este explicit în acest sens –, nu există negociere, ci doar un dialog al surzilor.

Observăm că, în chip straniu, deşi fusese ales cu o largă majoritate (reluarea procesului de pace în Irlanda de Nord a început imediat după instalarea cabinetului Blair, în 1997), primul ministru nu şi-a făcut un plan de strângere a adversarilor păcii în chingi. Îi putea aresta, îi putea defăima prin presă, îi putea jigni la televizor, le putea trimite Fiscul pe cap pentru verificări. Îşi putea pune consilierii să le ia la puricat lucrările de licenţă sau, în lipsa acestora, temele la engleză din ultimii 20 de ani, spre a le vâna greşelile de ortografie şi a cere ministerului de resort să le revoce bacalaureatul.

Surprinzător, însă, pentru noi, cei de pe malurile Dâmboviţei, pe malurile Tamisei se gândeşte şi se procedează cu totul altfel. Dacă doreşti să coabitezi, să stai la aceeaşi masă – fie şi spre a te despărţi fără a ajunge la un acord –, e nevoie de o minimă bunăvoinţă. Pentru că această minimă bunăvoinţă îţi facilitează găsirea unei platforme comune pe baza căreia să poţi începe dialogul. În absenţa platformei comune (deci, a bunăvoinţei iniţiale), experienţa le spune liderilor de talia lui Tony Blair că e zadarnic şi să te aşezi. Nu vei ajunge la niciun rezultat. Nu vei face decât să-ţi pierzi timpul. Şi, mai rău, să risipeşti speranţa.

Dar mai e ceva care mă impresionează în decizia relansării procesului de pace în Irlanda de Nord, dincolo de această cultură a dialogului şi a coabitării dintre forţe care sunt adversare nu de luni şi ani, ci de secole. Şi nu pe criterii de „butoane” şi orgolii, ci pe criterii spirituale şi materiale fundamentale. Mă impresionează în mod deosebit determinarea lui Tony Blair de a obţine pacea. Nu victoria, ci pacea. Chiar dacă, personal, era de partea protestanţilor, el s-a aşezat la masă convins că fără neutralizarea intereselor personale, fără concesii, nu se poate face bine. Ci numai rău.

Această credinţă fanatică în obligaţia omului politic de a face bine, această constantă pledoarie pentru buna guvernare, fără să îl scuze pe politician pentru greşelile sale (iar lui Tony Blair îi pot fi imputate contribuţia la bombardarea Serbiei şi la ocuparea Irakului), sunt singurele care îi conferă credibilitate.

Asemănările şi deosebirile faţă de situaţii româneşti recente sunt intenţionate. Şi eu cred fără rezerve în ceva: în forţa morală şi educativă a bunelor exemple.