OraNoua.ro
Publicat în 2 iulie 2014, 19:39 / 108 elite & idei

Valentin Naumescu: Început de epocă în Uniunea Europeană. Sfârşit dezolant de epocă politică în România

Valentin Naumescu: Început de epocă în Uniunea Europeană. Sfârşit dezolant de epocă politică în România

de Valentin Naumescu

Idei şi puncte cheie:

Uniunea Europeană a intrat în epoca Juncker, cu speranţa salvării proiectului politic integraţionist, născut acum 65 de ani din cenuşa războiului, şi totodată cu frustrarea vizibilă produsă de scăderea nivelului de viaţă în majoritatea statelor vest-europene, comparat desigur cu standardul aceloraşi ţări, de acum 10-20 de ani;
România parcurge, în paralel, un sfârşit de epocă dezolant, în plină criză de credibilitate a liderilor şi partidelor (vechi şi noi), fără resurse umane de calitate atrase în politica internă, fără seriozitate în exerciţiul funcţiei publice, scârbită de propriile ei slăbiciuni morale şi de mizele mici (de cele mai multe ori strict personale sau familiale, legate de chivernisire), în care doar DNA şi „Revoluţia Justiţiei” mai animă puţin pesimismul oamenilor de rând, dezvăluind însă chipul bolnav de corupţie al unei societăţi cu grave deficite educaţionale, în sensul cel mai larg al termenului;
Popularii (PPE) şi socialiştii (PSE) europeni au format o mare coaliţie, dincolo de diferenţele doctrinare şi orgoliile puternice care-i despart, pentru a se opune ascensiunii curentului anti-european, curent care a câştigat teren la alegerile europarlamentare din 22-25 mai a.c. şi care ameninţă, în perspectivă, cu destructurarea Uniunii Europene;
În România, nici măcar partidele din acelaşi grup parlamentar european nu reuşesc să treacă peste măruntele orgolii personale şi ambiţii ale unor lideri care, practic, blochează în mediocritate şi în „crize de personalitate” politica românească, unii cu vechime de peste 20 de ani în Parlament, alţii contaminaţi încă de tineri de tarele şi ipocrizia seniorilor de la care au „învăţat politică” şi pe care i-au avut, conştient sau nu, drept modele;
Principala miză a politicii româneşti, în era care stă să înceapă, nu poate fi decât bătălia pentru statul de drept şi pentru triumful „Revoluţiei Justiţiei”, operaţiune care a început, cu greu dar salutar, să pună după gratii „faraonii” până nu demult intangibili ai societăţii noastre, cei datorită cărora, spus direct, România îşi ţine captivă, în sărăcie şi umilinţă, cea mai mare parte a populaţiei care respectă legea, care îşi plăteşte impozitele, care nu ia şi nu dă mită, nu s-a îmbogăţit din privatizări şi contracte trucate, nu este în conflict de interese, nu plagiază etc.;
Nu e vorba neapărat, în această bătălie epică, de „superioritatea” ideologică a dreptei asupra stângii (în fond, mulţi repetă mecanic acest clişeu dreapta-stânga fără să aibă o înţelegere avansată a termenilor, bazată pe lecturi şi analize comparative), ci mai degrabă de dihotomia susţinerea statului de drept versus protecţia „baronatelor” de orice fel. Chiar dacă exemple negative se pot da cu uşurinţă din toate partidele parlamentare, trebuie spus că, prin întreaga sa tradiţie de partid-stat clientelar şi prin specificul bazei sale de putere, de sorginte FSN-istă, PSD este, după 1990, partidul cel mai corupt din România, cel mai mare depozitar sau protector de baroni (în politica centrală, administraţia locală, afaceri, învăţământ, medicină etc.) cel mai puţin dispus să accepte ridicări de imunităţi, aplicarea regimului conflictului de interese, transparentizarea decizională şi a folosirii banului public;
Cel puţin din acest punct de vedere (fără a mai lua în calcul plagiatul dovedit de comisia de specialitate din universitatea care i-a acordat titlul, absolut descalificant pentru un înalt demnitar), Victor Ponta nu ar trebui să câştige funcţia de Preşedinte al României. Dar are, astăzi, cele mai mari şanse. Fundamentele PSD şi ale „Axei Răului” din jurul său, practic maşinăria care îl poate duce la Palatul Cotroceni, interesele, mizele şi procedurile folosite în pre-campanie, probabil şi în campania propriu-zisă din toamnă, toate sunt tributare unor oameni profund corupţi, care dau semne clare că se bat cu toate energiile de care mai dispun (nu puţine, din păcate) pentru a fugi de răspunderea în faţa legii;
Aşa cum arată lucrurile acum, perspectivele pentru alegerile prezidenţiale din noiembrie sunt nefavorabile „dreptei”, orgoliile nemăsurate împiedicând (sau doar întârziind) fuziunea logică PNL-PDL şi desemnarea unui candidat mai proaspăt şi mai atipic în exprimare, care să vină „din provincie” cu şansa accesului către electoratul indecis, nepartizan, către electoratul pasiv, saturat de liderii uzaţi la Bucureşti în mii de ore de certuri sterile şi talk-showuri fără substanţă. Toate celelalte variante de candidaturi vehiculate, în afara lui Klaus Iohannis, se adresează, aproape exclusiv, „activelor de partid”, militanţilor şi partizanilor înfocaţi din formaţiunile implicate direct, neputând aduce voturi dincolo de zona foarte politizată a electoratului;
Nu sunt sigur că Iohannis ar putea câştiga alegerile prezidenţiale, dar sunt sigur că ceilalţi ar pierde. Politicienii de carieră ai dreptei nu vor putea obţine o majoritate a voturilor la scrutinul din noiembrie, în faţa aparatului de partid şi de stat al PSD. Cu cât mai nepartizan şi mai „nou” va părea contracandidatul lui Victor Ponta, cu atât mai mari şansele de victorie ale dreptei. Victor Ponta nu este încă atât de uzat politic încât să poată fi învins prin simpla apariţie a unui candidat unic al dreptei. E nevoie de voturi şi din zona nehotărâţilor, a celor care nu au fost în ultimii ani convinşi de prestaţia liderilor consacraţi ai partidelor.
Europenizarea politică a României presupune o conectare mai puternică a politicii interne la jocul politic şi la politicile Uniunii Europene, la stilistica europeană, înseamnă domnia legii, înseamnă o reconstrucţie de esenţă a partidelor din mainstream-ul politic, cu lideri credibili, care cunosc Europa şi se pot raporta cultural la specificul sistemului de gândire şi de valori occidentale, înseamnă ieşirea din zodia păguboasă a corupţiei dovedite ca şi a suspiciunilor serioase de corupţie, înseamnă mai puţin partizanat politic şi mai multă consistenţă intelectuală şi morală.
*

Timpul este scurt. Atât pentru Uniunea Europeană în general, cât şi pentru România în particular, nu a mai rămas prea mult din răbdarea oamenilor. Ultimii ani de aşteptare înaintea furtunii politice devastatoare de pe continent, ultimii ani de credit politic acordat partidelor tradiţionale, se scurg repede în Europa iar soluţiile generatoare de speranţe reale întârzie să apară. Este, probabil, ultima legislatură europeană care mai are şansa unei conduceri pro-europene. Dacă noua Comisie Juncker şi Uniunea în ansamblu ratează recuperarea economică şi socială sau măcar începutul revenirii iar situaţia se deteriorează, alegerile din 2019 vor marca deplorabilul triumf al eurofobilor şi al naţionaliştilor, care vor dezintegra rapid construcţia supranaţională postbelică din Europa şi vor recrea, prin viziunea lor protecţionistă şi xenofobă, spectrul confruntărilor între statele-naţiune.

În România, situaţia este şi mai gravă iar criza de timp şi mai presantă. Nu e vorba de un mandat de cinci ani, aflat abia la început, în care mai poţi spera să repari lucrurile din mers, fie şi parţial, ci de doar patru luni. Atât, patru luni pentru a monta în grabă un dispozitiv de luptă electorală capabil să înfrunte maşinăria statului clientelar şi să câştige, în noiembrie, majoritatea voturilor românilor. Greu de crezut, luând în considerare întârzierea cu care s-au apucat de lucru PNL şi PDL, după şapte ani de discordie.

Şi nici acum, în ceasul al doisprezecelea, când alegerile par pierdute, tot nu se pot trezi cu adevărat. Tot îşi mai predau lecţii de moralitate unii altora, ca într-o scenă suprarealistă de pe Titanic. „Să ştii că ăştia chiar merită să piardă, pentru cât de încăpăţânaţi par să fie” îmi spune cu amărăciune un vechi prieten din universitate, pe care îl ştiu că a votat din anii ’90 cu partidele şi alianţele de centru-dreapta. Ar face-o probabil şi acum, dacă ar exista proiectul pregătit. Dar nu există.

Noul partid se naşte greu, cu scrâşnet din dinţi. Fiecare are impresia că pierde mai mult decât câştigă, că dă mai mult decât primeşte. Dar dacă mica lor organizaţie va încăpea pe mâna unui PNL-ist/PDL-ist, el, liderul local din celălalt partid, ce va face, ce se va întâmpla cu „cariera” lui politică? Pe ce poziţie va fi, pe lista alegerilor pentru consilieri locali şi judeţeni din 2016? Dar colegiul cel bun pentru Cameră sau Senat, cine o să-l ia, „noi sau ei”?

Aşa n-o să meargă, prieteni. Democratizarea excesivă a fuziunii, consultarea nesfârşită a filialelor este o tactică ipocrită, falimentară pentru ambele partide (poate salvatoare pe termen scurt pentru unii lideri „identitari”) şi o fundătură a dreptei, care face negreşit jocul coaliţiei din jurul lui Victor Ponta şi al PSD. E momentul unei mari decizii de leadership politic naţional, de viziune şi curaj, o decizie strategică, ce presupune asumarea unei imense responsabilităţi politice a conducerilor PNL şi PDL, chiar în următoarele săptămâni. O decizie care să treacă dincolo de ceea ce s-a realizat în 2003-2004, tocmai pentru a evita ruptura ulterioară, de tipul celei din 2007. În septembrie va fi cu siguranţă prea târziu.

Nici pentru construcţia Uniunii Europene sau crearea monedei Euro nu a fost uşor procesul decizional şi nu au fost întrebaţi, personal, toţi cetăţenii statelor fondatoare. În puţine cazuri s-au făcut referendumuri, şi acelea cu probleme. Dar integrarea europeană a reuşit. Nu s-a pierdut momentul istoric favorabil. Pentru asta ai lideri aleşi. Să decidă şi, pentru rezultatul deciziilor lor, să cunoască apoi gloria sau plecarea de pe scenă. Nu fugiţi aşadar de povara deciziilor cruciale în spatele micului plătitor de cotizaţie, căci înfrângerea este aproape iar demisia, oricum, inevitabilă!

Nu avem, din păcate, cultura alianţelor politice. Alianţele nu sunt şi nu vor mai fi credibile, mulţi ani de acum înainte, odată cu (pentru mine, absolut previzibilul) eşec al USL. S-au epuizat în ultimul deceniu (2004-2014) cam toate combinaţiile şi prieteniile posibile, toate terminându-se cu un „scandal pe cinste”. Se defac când le iubeşte lumea mai mult, justificat sau nu.

Doar printr-un partid politic serios, robust şi articulat se poate avea în vedere un program de guvernare coerent, pe durata unui mandat. Un partid mare nu ar trebui în mod normal să aibă nevoie de alianţe, ci doar de o coaliţie majoritară în parlament pentru îndeplinirea programului, dat fiind că principiul reprezentării proporţionale face aproape imposibilă majoritatea parlamentară absolută a unui singur partid. Însă un partid mare, repet, nu are nevoie de o alianţă permanentă, ci doar de negocierea unui suport parlamentar ocazional, pentru anumite proiecte legislative spinoase precum şi pentru aprobarea bugetului anual.

Privind spre sistemele politice occidentale, ale democraţiilor mai îndelungate, mai experimentate şi mai solide (de ce nu, şi mai performante), observăm uşor bipolarismul care ajută la structurarea mai clară a scenei şi la orientarea mai uşoară a alegătorilor, la explicarea mai facilă a opţiunilor de vot. Nu e obligatoriu bipartidismul ultra-competitiv de tip american, poate e prea sever pentru societatea fragmentată de tip european, la noi ar funcţiona însă şi un bipolarism clar exprimat. Partidele mici, care dintr-un motiv sau altul nu se alătură centrilor majori de putere, vor coagula ulterior mai limpede în jurul unuia sau celuilalt dintre poli iar direcţiile politice vor fi mai clare şi mai previzibile.

Apariţia celui de-al doilea partid mare în România, de cel puţin 25-30% (cu urcare spre 40% atunci când câştigă alegerile), care să echilibreze aşadar stânga social-democrată pe termen lung, ar fi de bun augur pentru democraţia noastră. O adevărată competiţie între familiile europene PPE şi PSE, reflectată corect prin reprezentanţii acestora în politica internă, ar exercita o presiune pozitivă atât asupra Partidului Social-Democrat , cât şi asupra „vechiului şi noului” Partid Naţional Liberal (căci aşa ar trebui să se numească, dacă suntem realişti şi respectuoşi cu istoria acestei ţări) să se reformeze, să se reconstruiască, să propună idei şi oameni rezonabili şi credibili. O competiţie strânsă, între doi poli de putere relativ echilibraţi, ar face standardele politicii româneşti mult mai exigente şi compromisurile acestora mult mai greu de acceptat.

Sunt unele indicii care ne fac să credem că noua legislatură europeană va aduce România, cel puţin formal, mai aproape de structura şi stilistica politicii europene, printr-o raportare mai apropiată la sistemul de partide de tip european dar, mai important decât orice, va conta dacă bătălia pentru statul de drept va fi câştigată sau nu. Deocamdată, perspectiva politică pentru acest punct esenţial al restructurării statului român, respectiv continuarea „Revoluţiei Justiţiei” dincolo de noiembrie 2014, nu este favorabilă. Având şi Preşedinţia Republicii, PSD s-ar putea instala confortabil la toate butoanele puterii, în toate instituţiile, anulând de facto principiul checks and balances, posibil şi independenţa justiţiei şi deci timidele noastre speranţe pentru instaurarea domniei legii. Nu ar fi prima oară când ar face-o, dacă privim în tranziţia postcomunistă a ţării.

Am putea asista, în iarnă, la un recul dureros al bătăliilor şi ocaziilor pierdute din această vară. Preţul plătit de România pentru ratarea acestei şanse avute va fi mare, incredibil de mare. Acesta este, simplu spus, singurul motiv (dar ce motiv!) pentru care mizele mari trebuie să prevaleze în faţa mizelor mici iar decizia PNL şi PDL să fie raţională şi puternică.

Sursa: http://www.contributors.ro/

Ultima ora:

ObservatorRobert Lupițu: Cum întruchipează relațiile ”PSD – Frans Timmermans” și ”PNL – Manfred Weber” manifestele electorale pentru Europa și pentru România ale celor două forțe politice

PoliticRobert Lupițu: Cum întruchipează relațiile ”PSD – Frans Timmermans” și ”PNL – Manfred Weber” manifestele electorale pentru Europa și pentru România ale celor două forțe politice

EconomieRăzvan Nicolescu: Un fost ministru al Energiei explică ce vor să facă ungurii cu gazul românesc extras din Marea Neagră

ExternAlexandru Lăzescu: Va putea supraviețui NATO escaladării tensiunilor transatlantice?

EvenimenteIulian Fota: Lansare Ghidul Alegerilor Europarlamentare 2019

CulturaSever Voinescu: Cine ţine lanţul?

SocialSebastian Burduja: Tu ce faci când ţi se dărâmă casa?

MoldovaCristian Unteanu: Republica Moldova, din nou terenul de încercare pentru marea strategie rusească de constituire a „cordonului sanitar“



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe