Matei Bogdan
Publicat în 30 octombrie 2019, 16:50 / 50 elite & idei

Valentin Naumescu: Marele blocaj. Cum s-au împotmolit UE, Occidentul şi ordinea liberală. Capcana populismului şi defecţiunile democraţiei

Valentin Naumescu: Marele blocaj. Cum s-au împotmolit UE, Occidentul şi ordinea liberală. Capcana populismului şi defecţiunile democraţiei

de Valentin Naumescu

Puncte cheie:

  • La baza ordinii liberale globale au stat indiscutabil triumful democraţiei liberale asupra dictaturilor şi autoritarismului precum şi supremaţia Occidentului asupra restului lumii – politică, economică, tehnologică, militară, culturală şi morală. Acest triumf al paradigmei libertăţii a scos lumea, sau cel puțin o mare parte din ea, din întunericul dictaturilor, al agresorilor şi opresiunii, al marilor războaie şi al discursului urii, oferind oamenilor cele mai multe oportunităţi de a fi fericiţi şi de a îşi alege modul de viaţă;
  • După 1945 şi în special după 1989, superioritatea valorilor liberale, a democraţiei şi a modelului de dezvoltare al Vestului a impus direcţiile, normele şi cadrele generale de evoluţie a lumii, dând un sens legitim inclusiv Proiectului European, un proiect al păcii şi bunăstării construite pe încrederea în democraţia reprezentativă, în politică, în partide, în guverne şi parlamente, în instituţiile statelor occidentale, în integrarea supranaţională, în buna credinţă a clasei politice care a cârmuit timp de 70 de ani societăţile spre prosperitate şi creşterea standardelor de viaţă în UE la un nivel fără precedent în istoria umanităţii. Această încredere pare că s-a pierdut în prezent;
  • Ce se întâmplă însă acum? Aceste adevăruri, principii şi valori fundamentale sunt astăzi criticate virulent şi puse la îndoială, chiar din interiorul Occidentului şi cu permisiunea generoasă a societăților liberale. Cele care profită sunt regimurile neliberale, autoritare (China, Rusia, Turcia etc.), care par să se consolideze pe plan intern și internaţional. Acestea din urmă nu permit nici critici, nici opoziţie politică la adresa regimurilor şi politicilor lor, venite din interiorul propriilor societăţi, dar savurează în schimb modul deschis şi liber în care Occidentul îşi autodevorează fundaţia liberală, într-un act de sinucidere politică inconştientă (asistată de Moscova și Beijing), alimentată de capcana populismului. Prin fisurile apărute au pătruns în ultimii ani interesele destabilizatoare, mascate sau explicite, ale propagandei Rusiei şi expansiunii Chinei, ambele țintind slăbirea solidarităţii spaţiului liberal transatlantic;
  • Astăzi, marele blocaj a pus deja stăpânire pe ceea ce erau până mai ieri solidaritatea și eficacitatea UE, coerența strategică a Occidentului (NATO, G7) şi performanțele ordinii liberale globale (ONU, WTO, G20). Nu voi folosi termenul de criză, ci pe cel de blocaj. Niciunul din dosarele agendei globale sau regionale nu avansează – acordul climatic, Siria, Israel-Palestina, Ucraina, Balcanii de Vest, Iran, Yemen, Coreea de Nord, relația transatlantică, Brexit, reforma UE etc. Nu se găsesc soluții acceptabile aproape pentru nicio problemă. De la respingerea Tratatului Constituţional al UE în referendumurile olandez şi francez din 2005, Uniunea şi starea de spirit a naţiunilor occidentale s-au schimbat. Nu cred, de exemplu, că se vor putea face reforme profunde ale UE în noua legislatură, care începe deja cu un blocaj și o atmosferă destul de tensionată între grupurile PPE, S&D și Renew Europe, care și-au respins fiecare câte un candidat pentru noua Comisie Europeană și amână votul de aprobare a noii echipe;
  • Blocaje sunt peste tot. Fenomenala prostie a Brexitului, în care, din cauza populismului deşănţat, clasa politică britanică persistă în a se face de râs aproape săptămânal, lipsa de credibilitate şi imprevizibilitatea politicii externe a Statelor Unite în timpul administraţiei Trump (extrem de gravă pentru ordinea mondială încă valabilă), nesiguranţa privind respectarea angajamentelor internaţionale ale Washingtonului faţă de aliaţi (vezi tragedia kurzilor în Siria), fisurile îngrijorătoare ale relaţiei transatlantice (piatra de temelie a ordinii strategice occidentale după 1945), vulnerabilitatea tratatelor multilaterale cu participarea Marilor Puteri (climatic, nuclear, de liber schimb transatlantic, nord-american sau transpacific, cel cu Iranul etc.), sfidarea dreptului internațional și imposibilitatea Occidentului de a apăra principiile suveranității în Europa de Est (anexarea Crimeei, războaiele și conflictele înghețate din Ucraina, Georgia, Republica Moldova), încurcăturile şi dificultăţile de formare a noii Comisii Europene (în care, îmi pare rău că trebuie să o spun, Preşedintele Macron însuşi a avut un rol negativ, începând de la sfidarea principiului Spitzenkandidat anunţat înainte de alegerile europene până la propunerea unui „candidat nepotrivit” pentru funcţia de comisar european), apariția populismului naționalist și corupt în mai multe guvernări din Europa (Italia, Austria, Ungaria, Polonia, România etc.), redeschiderea chestiunii privind viabilitatea NATO și implicarea SUA în asigurarea securității europene, toate acestea arată că sistemul european, occidental și global s-a împotmolit;
  • Nu vrem să ne gândim ce ar însemna prima respingere a învestirii unei noi Comisii Europene de către Parlamentul European, dar ştim cu siguranţă că este prima dată când Franţa are o propunere de comisar respinsă de PE iar noua Comisie nu va putea să intre în funcţie la 1 noiembrie, aşa cum era prevăzut şi aşa cum se întâmpla, din cinci în cinci ani, de peste două decenii;
  • Populismul și dogmele ideologice ne-au cotropit treptat discursul şi atitudinile şi ne răpesc capacitatea de a fi lucizi, la stânga şi la dreapta spectrului ideologic. Realităţile nu mai pot fi pronunţate. Astăzi nu mai puteam spune deştepţilor că sunt deştepţi și proştilor că sunt proşti, ticăloşilor că sunt ticăloşi, penalilor că sunt penali, negrilor că sunt negri şi albilor că sunt albi, sau țiganilor că sunt țigani, creștinilor că sunt creștini, evreilor că sunt evrei și musulmanilor că sunt musulmani, pentru că nu este „politic corect” (nu vă puteţi imagina, dar în rapoartele de evaluare ale proiectelor de cercetare de la Comisia Europeană nu mai ai voie nici să scrii banalele pronume personale „el” sau „ea” despre un cercetător candidat la un grant, orice referire la gen fiind interzisă!), după cum naționalismul sau etnicismul sterp îi face pe unii să creadă că a fi francez, german, ungur, polonez sau român ar fi o valoare în sine în raport cu altă identitate. Identitatea este una, discriminarea este alta. Excesele ideologice, derapajele de la adevărurile evidente și formulele canonice tot mai frecvente iau locul treptat rațiunii, lucidității și bunului simț;
  • În mod paradoxal, populismul născut din abuzarea valorilor liberale a ajuns să se întoarcă împotriva ordinii liberale, dintr-o prea mare „dragoste faţă de popor”, un principiu pervertit care ajunge să anuleze până la urmă spaţiul libertăţii de alegere al individului, spaţiul lucidităţii și moderației, al adevărurilor „self-evident” şi al raţiunii. Se întoarce astfel democraţia, prin populism, împotriva democraţiei?;
  • Cum se va putea oare ieşi din acest mare blocaj al sistemului internaţional bazat pe valorile liberale şi pe supremaţia Occidentului, impas care pare să anunţe că suntem între două capitole ale istoriei?

*

Dacă cineva mi-ar fi spus la începutul anilor ‘90 că va veni ziua când guvernele Statelor Unite şi Marii Britanii vor pleda pentru ridicarea de ziduri și reintroducerea controalelor la frontieră, respectiv împotriva globalizării şi deschiderii, aş fi spus că fabulează. Eram în vremea studenţiei, abia ieşiţi din comunism şi din graniţe închise, citeam cu aviditate „Societatea deschisă şi duşmanii ei” a lui Karl Popper, tot aşa cum îi descopeream, de multe ori cu uimirea est-europenilor nepregătiţi pentru paradigma libertăţii occidentale, pe alţi titani ai gândirii liberale, începând cu şcoala clasică engleză, părinţii fondatori americani, John Locke, Thomas Jefferson, John Stuart Mill, Adam Smith, Alexis de Tocqueville, Isaiah Berlin, Milton Friedman, Ralf Dahrendorf, Raymond Aron, John Kenneth Galbraith, Richard Rorty sau Friedrich Hayek. Majoritatea acestor promotori iluștri ai valorilor liberale, în diversele lor versiuni şi epoci, erau, dacă nu britanici sau americani nativi, cel puţin intelectuali care se mutaseră, călătoriseră sau profesaseră în cursul vieţii la mari universităţi din Marea Britanie sau Statele Unite şi întregeau o strălucită tradiţie liberală a gândirii occidentale. Cele două democraţii de limbă engleză ni se păreau tuturor nu numai leagănul, dar şi apogeul democraţiei liberale şi garantul împotriva marilor grobieni ai politicii de forţă de la Răsărit.

Ce s-a întâmplat între timp? Cum de îi vedem astăzi la conducerea democraţiilor britanică şi americană pe Boris Johnson şi pe Donald Trump? Al cui efect este alegerea unor astfel de lideri submediocri şi esenţialmente neliberali în fruntea democraţiilor port-drapel ale lumii occidentale, promovând exact opusul a ceea ce ne-a format intelectual şi academic pe noi, generaţia studenţilor anilor ‘90? Nu cumva sunt un efect tocmai al abuzării generozităţii valorilor liberale, al comodităților Occidentului din ultimele decenii şi al avatarurilor neliberale ale democraţiei? Este într-adevăr, aşa cum se spune uneori, preşedinţia lui Trump produsul mandatelor şi politicilor lui Obama?

Răspunsul nu e simplu şi, cel mai probabil, nici unic. Dar aş încerca să pun măcar o parte din explicaţia acestui teribil declin politic şi intelectual al guvernărilor fanion occidentale pe seama capcanei populismului şi tentaţiei facile a politicii anti-sistem. Al minciunilor pe care i le spui omului de rând şi iluziilor pe care i le vinzi pentru a te vota la un moment dat. Populismul în sine nu a plecat de la o idee ce ne-ar fi putut părea, la prima vedere, greşită. După cum populismul nu este doar apanajul celor care se opun valorilor democraţiei şi ordinii liberale, ci şi al unor apărători ai acestor proiecte, care „supralicitează” în competiţia electorală principiul democratic al populismului, săpând de fapt gropi şi capcane în care se va cădea mai târziu. Preşedinţii Obama şi Macron au fost/sunt, în esenţă, tot nişte populişti, chiar dacă sunt de partea pe care noi o considerăm bună a baricadei politice.

În fond, ce e rău în a pretinde că faci politică în numele şi spre binele poporului, nu al tău personal? Este firesc să spui dar mai ales să faci asta, chiar dacă s-a dovedit repede că marii populişti sunt şi cei mai mari ipocriţi ai politicii iar în realitate lucrurile se întâmplă exact invers: populismul este în primul rând benefic pentru interesul electoral al liderilor populişti, nu neapărat pentru poporul şi naivii care îi cred orbeşte.

Dar populismul este mai mult decât atât. Prin atacul constant la adresa unor elite reale sau imaginare (Wall Street, „Guvernul Mondial”, Soros, Bilderberg, eurocraţia de la Bruxelles, Sistemul, Statul Paralel etc.), populismul a inculcat treptat oamenilor insuficient pregătiţi iluzia că sunt păcăliţi, că li se ascunde adevărul, că există o conspiraţie mondială (pe vremuri era „iudeo-masonică”, astăzi este „neomarxistă” sau, dimpotrivă, „cinic-capitalistă, corporatistă”) şi că ei, oamenii de rând, trebuie întrebaţi, consultaţi, implicaţi, mângâiaţi pe creştet la fiecare decizie a cărei responsabilitate politică ar trebui să şi-o asume exclusiv liderii aleşi. Da, s-o spunem direct, cred în democraţia reprezentativă, nu în fantasmele democraţiei participative, care a vândut oamenilor iluzii. În fond, primul mare populist al lumii moderne a fost Napoleon însuşi, un tiran şi un agresor care le spunea soldaţilor, pentru a-l urma şi pentru a muri pe fronturi înghețate pentru orgoliul lui personal, că „fiecare soldat poartă în raniţă bastonul de mareşal”. De atunci, şirul iluziilor populiste s-a ţinut lanţ în politica europeană şi a lumii. Bolşevicii au creat conceptul de „oameni noi”, chintesenţa populismului care poartă în destinul lui germenele deziluziilor de mai târziu.

Dintr-o asemenea „curtare” politică exagerată a poporului britanic, inutilă şi meschină (bazată, în fapt, pe un interes de politică internă pură al lui David Cameron şi al Partidului Conservator, care voiau să „îi ia faţa” lui Nigel Farage pe tema euroscepticismului) s-a născut fenomenala prostie a Brexitului, care a blocat timp de trei ani şi jumătate discuţiile despre reforma UE dar, bineînţeles, a compromis şi democraţia din Britania, prinsă acum într-o controversă sterilă, fără soluţii.

Ştim astăzi clar că poporul britanic nu trebuia întrebat dacă vrea să rămână în UE sau să plece, că referendumul nu este indicat pe o chestiune complexă, cu zeci şi sute de consecinţe politico-economice şi aspecte intricate, ne-explicată suficient publicului şi super-manipulată prin mijloacele mediei sociale necenzurate, că o asemenea „consultare populară” nu putea ieşi decât prost şi împotriva intereselor poporului, că întotdeauna pescuitorii în ape tulburi profită, că cei care fac campanie contestând zgomotos Sistemul par mai „sexy” decât apărătorii raţionali ai ordinii actuale, de care, nu-i aşa?, ne-am cam plictisit, că întotdeauna o idee radicală care este sau pare nouă, chiar superficială şi simplistă fiind, ne atrage mai mult decât adevărurile moderate, pline de nuanţe şi tonuri de gri, ale realităţii şi ale fezabilului.

Cum altfel am putea înţelege situaţia uluitoare în care Statele Unite ale Americii, o ţară cu un potenţial uriaş şi o experienţă democratică atât de solidă, a ajuns să aibă un preşedinte de-a dreptul grobian, absolut incult politic (şi nu doar cultura politică îi lipseşte – recent îi spunea Preşedintelui Italiei că „SUA şi Italia au relaţii de prietenie încă de pe vremea Romei Antice”), care pare că vorbește pentru cei mai simpluți la minte dintre cetăţenii americani, cu un electorat format din inşi agresivi cel puţin verbal, cu un bagaj de maxim 500 de cuvinte, şi în care fiecare propoziţie trebuie să conţină ceva „great”, „fantastic” sau „genial”. Domnul Trump nu este atras de discuții și negocieri cu partenerii și aliații naturali ai Americii, nu pare interesat de întâlnirile cu doamna Merkel sau cu domnul Macron pe cât pare de fascinat să îi întâlnească mai degrabă pe Kim Jong Un, Xi Jinping sau Putin. Cu președintele Comisiei Europene, al Consiliului European sau al Parlamentului European a avut întâlniri rarisime, deși UE este cel mai important partener strategic al SUA, din toate punctele de vedere, iar legăturile cele mai substanțiale sunt între cele două maluri ale Atlanticului. Este într-adevăr o cădere în abis, de la Abraham Lincoln, Woodrow Wilson sau chiar Ronald Reagan la Donald Trump, pe care numai practicarea populismului excesiv, retragerea oamenilor educați și pregătiți din politică sau dezinteresul pentru politică al celor cu adevărat valoroși, culți și integri o puteau produce.

Suntem deci aici, în acest punct. Democrația pare un sistem blocat, infestat de populism și vânzători de iluzii, de dreapta sau de stânga, un sistem care produce mai multe dezamăgiri alegătorilor decât împlinirea așteptărilor. Asta poate pentru că așteptările sunt setate de la bun început prea sus, aproape de nivelul utopiilor, tocmai pentru a se încerca o atragere mai largă la urne a nivelurilor inferioare ale societății şi ale celor uşor manipulabili.

Atracția pentru valorile liberale este din nefericire în scădere iar autoritarismul pare astăzi mai „trendy” decât statul minimal. Prin metodele de a face campanie electorală (televiziuni, bani, lobby, influenceri etc.), partidele și democrația scot în față pe cei mai descurcăreți și mai șmecheri dintre membrii comunității respective, nu neapărat oameni foarte educați, care s-ar dovedi că au ceva de spus pe termen lung. Votul se poate cumpăra, prin mecanisme foarte subtile de achiziționare de vizibilitate și influență. Votul obținut prin promisiuni nesustenabile (opoziția) sau prin mită electorală (guvernul) fragilizează însăși ideea democrației liberale meritocratice.

Îmi aduc aminte că, pe la mijlocul anilor ‘90, marea preocupare a UE era cum să-și rezolve „deficitul democratic”. Obsesivul apel la implicare și participare a cetăţenilor la viața democratică nu a adus rezultatele așteptate, ba chiar a generat un populism care a deteriorat calitatea discursului politic și a selecției elitelor politice. Majoritatea parlamentelor şi liderilor politici de astăzi sunt de calitate umană mult mai slabă decât lidershipul de acum 10, 30 sau 70 de ani. De exemplu, în 1945 liderii occidentali erau Winston Churchill, Harry Truman, Charles de Gaulle, Alcide De Gasperi, Robert Schuman etc. Aceştia au pus bazele ordinii mondiale postbelice, bazate pe valorile democraţiei liberale, respectiv piatra de temelie a integrării europene. Churchill însuşi, deşi conservator, era un mare suporter al Statelor Unite ale Europei, al federalizării democraţiilor europene, aşa cum reiese din faimosul său discurs din septembrie 1946, rostit la Universitatea din Zürich.

Politica postbelică însemna lidership luminat, elite, viziune, educaţie, onoare, selecţie atentă a valorilor în partide, responsabilitate. Astăzi înseamnă emoţie şi şmecherii, comunicare rapidă şi superficială pe Facebook, cuvinte tari, radicalizare, ură, bule incompatibile între ele. Referendumul s-a dovedit în general o soluție ineficientă (mulți lideri europeni au ratat referendumurile în ultimii ani, inclusiv Matteo Renzi sau Viktor Orbán) sau chiar dezastruoasă, dacă ne referim la David Cameron și la Brexit. A-i face cu forța pe cetățenii de rând decidenți politici nu e neapărat o bună idee. Fiecare trebuie să facă ceea ce se pricepe mai bine, iar răspunderea decizională trebuie să revină celor aleși. Înmulţirea tarabelor de strângere de semnături pentru un candidat sau altul nu a adus nimic în plus calităţii politicienilor în vremurile pe care le trăim.

S-ar putea ca acest blocaj prelungit al democrației și liberalismului să nu se termine cu bine. La nivelul istoriei, au mai fost accidente autoritare și dictatoriale grave, venite după eșecuri ale partidelor, coalițiilor și parlamentelor de a fi credibile şi responsabile. Injecția de populism a democrației pare supradoza pe care și-o administrează un bolnav cronic, în fază terminală, în lipsa soluțiilor reale de tratament. Dar la fel de bine s-ar putea ca democraţia să aibă resursa internă de a se vindeca singură de populism, de a reveni la calitate umană şi responsabilitate politică şi de a îndepărta pericolele care o pândesc din interior.

www.contributors.ro

Ultima ora:

ObservatorSergiu Manea: Forbes 30 pentru RO30

PoliticIon M. Ioniţă: Bădălău şi ai lui

EconomieSergiu Manea: Forbes 30 pentru RO30

ExternIulian Chifu: Un game changer în Brexit – Raportul serviciilor britanice privind ingerinţele Rusiei în referendumul din 2016

EvenimenteMireille Rădoi: Un produs de diplomație culturală – Femei remarcabile din România și din Peru

CulturaRadu Preda: Organizatorii memoriei

SocialAndrei Stoian: Sistemul de învăţământ românesc a acumulat o serie întreagă de probleme

MoldovaAndrei Vlasceanu: Tragedie antică şi teatru rusesc la Chişinău



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe