de Valentin Naumescu

Puncte cheie:

• Analiştii au avut dintotdeauna tentaţia firească de a generaliza, de a extrage observaţii, implicaţii şi consecinţe cu caracter global (sau cel puţin regional) din orice eveniment punctual, din orice declaraţie, din orice scrutin etc.;

• Până la un punct, este de înţeles şi de salutat dorinţa de a observa evoluţiile prezente şi de a le pune sub semnul unor „mari tendinţe” care prefigurează viitorul, în încercarea (orgolioasă intelectual şi profesional, să recunoaştem) de a prezice, de a anticipa, de a defini perspectivele vremurilor care vor urma;

• Dacă lucrul acesta este posibil în ştiinţele exacte, în astronomie de exemplu, unde, studiind traiectoria unui corp ceresc şi folosind modele matematice verificate, poţi calcula cu mare precizie pe unde va trece meteoritul peste câteva luni, sau peste câţi ani va avea loc următoarea eclipsă de soare, încercarea de a face acelaşi lucru în politică uneori reuşeşte, alteori nu;

• „Surprizele” din politica lumii nu sunt date neapărat de erorile de apreciere ale specialiştilor, sau de manipularea sondajelor de opinie, cum se crede uneori, cât de suma elementelor imprevizibile, adică de ceea ce dă cu adevărat sens termenului atât de des folosit, acela de „impredictibilitate” a vieţii politice şi a sistemului internaţional din care facem parte astăzi;

• Volatilitatea contextelor, dinamica emoțională și impredictibilitatea politică sunt, de departe, principalele caracteristici care alimentează incertitudinea și instabilitatea sistemelor actuale. Mediile de informare alternative, foarte accesibile și evident neverificabile sunt una din cauzele acestei dinamici exacerbate a stării de spirit a societăților, dar nu singura;

• Legând între ele câteva rezultate recente semnificative în procesele electorale din sistemele democratice (Statele Unite, Marea Britanie și Austria anul trecut, Franţa, Olanda şi Turcia anul acesta, România în noiembrie 2014 şi în decembrie 2016 etc.), se poate observa cât de importantă a fost participarea efectivă la vot a diferitelor secţiuni ale corpului electoral, mobilizarea inegală a opţiunilor politice concurente în ziua votului înclinând decisiv balanţa, într-o direcţie sau în alta;

• Este, din acest motiv, riscant să spui că „americanii” îl doresc pe Donald Trump, sau că „britanicii” doresc Brexitul, fără să ai în vedere participarea contextuală la vot şi starea de spirit a acelei zile;

• Faptul că alegerile se câştigă emoţional, nu raţional, nu mai e demult o noutate. Rezultatul unui vot, oricât ar fi de corect și de liber acel vot, nu este nicidecum reflectarea fidelă, în oglindă, a ponderii opţiunilor politice ale tuturor cetăţenilor unei ţări. Contează cine vine la vot în ziua respectivă. Alegerile sunt o secvenţă irepetabilă, unică, a unei realităţi a zilei, ca o fotografie. A doua zi ar ieşi altfel. Mi-e greu să spun dacă „emoţional” înseamnă întâmplător sau nu. Probabil că nimic nu e întâmplător, emoţia şi momentul politic făcând parte din „clipele astrale ale istoriei”, dar cert este că oricare din alegerile de mai sus ar fi fost repetate, a doua zi sau peste o săptămână, ar fi avut alte rezultate (nu neapărat alţi câştigători, ci alte scoruri);

• Aşa stând lucrurile, devine tot mai clar că, dincolo de platformele electorale mai mult sau mai puţin convingătoare, de discursurile și programele din campanie, viitorul Europei va depinde, în mare parte, de gradul de mobilizare la vot a diferitelor opţiuni politice ale societăţilor, de eficiența metodelor de comunicare politicieni-alegători, de motivarea simpatizanților;

• Nu vom avea niciodată o prezenţă de 100%, ca să spunem că, iată, avem „adevărul complet” asupra a ceea ce vrea o societate, dar, privind de exemplu spre Olanda şi a sa incredibilă prezenţă de 82% la votul de la alegerile parlamentare din 15 martie, înţelegem cum trebuie să arate o societate matură, care înțelege riscurile, care-şi apără valorile şi care se simte responsabilă pentru propria ei perspectivă de viaţă.

*

Să vedem, concret, la ce ne referim când vorbim despre importanţa crucială a participării la vot. Exemplele sunt cheia înţelegerii acestui adevăr. Donald Trump este astăzi Preşedintele Statelor Unite, cu toate consecinţele care decurg de aici, pentru că a câştigat, la limită (sub 1%), trei state-cheie din totalul celor 50, în alegerile prezidenţiale din 8 noiembrie 2016.

În total, a avut cu aproape trei milioane de „voturi populare” mai puţin decât Hillary Clinton la nivel naţional (altfel spus, pe sistemul electoral direct, cel din Franţa de pildă, ar fi pierdut categoric, cu 62,98 milioane de voturi la 65,85 milioane), dar aceasta e o discuţie mai veche şi fără importanţă în contextul temei de astăzi, o discuţie fără sfârşit şi care ţine de inadecvarea sistemului electoral american în secolul XXI, cu colegiu electoral, lucru pe care îl ştiu foarte bine americanii dar, din diferite motive, nu îl pot schimba.

Trump a câştigat, însă, în trei state-cheie (Michigan, Pennsylvania, Wisconsin, în care a avut doar un plus de 83.000 de voturi, în total), şi asta a fost suficient pentru câştiga 46 de mari electori şi a întoarce balanţa în favoarea lui, cu 306-232. Ştiu, se poate uşor specula că cele 83.000 de voturi pe care le-a avut în plus în cele trei state-cheie au cântărit mai greu decât cele trei milioane de voturi la nivel naţional pe care le-a avut în plus Hillary Clinton, dar o asemenea discuţie este inutilă acum. Rămâne ideea că adjudecarea, la limita-limitei, a celor trei state-cheie menţionate (nu mai vorbim şi de uriaşa Florida, cu 29 de mari electori, câştigată de Trump cu o diferenţă de 1,2%) a hotărât câştigătorul final al alegerilor, în condiţiile în care rezultatele din celelalte state erau previzibile şi nu au adus nimic nou faţă de tradiţia ultimelor confruntări între democraţi şi republicani.

Toate sondajele post-vot arată că, în statele-cheie menţionate, susţinătorii lui Trump au avut o participare la vot mai ridicată decât cei ai lui Hillary Clinton, ultimii fiind siguri de victoria candidatei favorite. În Michigan, de exemplu, republicanii nu mai câştigaseră de vreo 30 de ani, din 1988 (!), ceea ce i-a făcut pe mulţi democraţi să ignore importanţa exercitării votului, iar cei 16 mari electori din Michigan (un stat de 10 milioane de locuitori) au trebuit să voteze la final cu Trump, în urma unei victorii cu doar 10.000 de voturi diferenţă a candidatului republican.

Pe 23 iunie 2016, ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană s-a decis de către o majoritate de votanţi de 51,8%. O diferenţă de 2,6%, raportată la o ţară de 65 de milioane de cetăţeni, din care au votat 72,2% din alegătorii înscrişi pe liste (adică 33,6 milioane voturi valabil exprimate) este extrem de mică în raport cu imensitatea mizei şi a consecinţelor acestui vot, pentru cel puţin o generaţie de britanici şi de europeni. Dacă, să zicem, Brexitul se va sfârşi prost pentru Marea Britanie, nu numai cu un cost ridicat dar şi cu dezintegrarea Regatului Unit, e bine de reţinut că doar 900.000 de britanici (cam 10% din populaţia capitalei) au făcut diferenţa şi au decis, practic, pentru întregul regat şi pentru viitorul Uniunii Europene, într-un anumit context emoţional, probabil irepetabil.

Olanda, 15 martie 2017: participare la vot de 82%. Speriaţi de perspectiva ca partidul de extremă-dreapta şi liderul acestuia (PVV şi Geert Wilders) să câştige alegerile, majoritatea raţională a societăţii olandeze s-a mobilizat masiv şi a dat un plus de 8% partidului de guvernământ (VVD – 21%) faţă de PVV (13%), care era dat „câştigător sigur” cu câteva săptămâni înainte. Analize post-vot solide au arătat că, pe o prezenţă la vot obişnuită pentru Olanda, adică în jur de 65-70%, extrema-dreaptă ar fi câştigat, la limită, alegerile, cu un scor de 19-20%. Suporterii supăraţi pe UE și pe străini, ai lui Wilders, au venit aproape toţi la vot, epuizându-și bazinul electoral. Atâţia sunt cu toţii. Înseamnă că au ieşit la vot numeroși oameni care de obicei nu erau interesați să voteze şi au făcut asta doar pentru ca Olanda să nu deraieze de la valorile liberale şi de la traiectoria europeană care au adus-o de la o ţară foarte săracă, aşa cum era după război, la nivelul de prosperitate de acum. Numai astfel pot fi învinse extremismul și populismul. Nici Hitler, de fapt, nu a fost adus la putere de majoritatea societății germane, fiind votat în noiembrie 1932 doar de aproximativ o treime din germani (în scădere puternică față de precedentele alegeri), ci de neînțelegerile dintre partidele tradiționale și de slăbiciunea bătrânului președinte Hindenburg, care l-a numit cancelar. O întâmplare, un context nefericit?

Despre alegerile din România, din noiembrie 2014 şi decembrie 2016, să nu mai vorbim, ca să nu încingem inutil (şi tardiv) spiritele. Este suficient să spunem că la 62% am avut un rezultat, iar la 39% alt rezultat. Corpul electoral era aproximativ acelaşi (poate şi opţiunile politice fundamentale ale cetăţenilor erau neschimbate), doar emoţia contextuală şi ieşirea la vot au variat dramatic. Iar exemplele ar putea continua, cu Franţa turului întâi, cu referendumul din Turcia etc. Chiar și în Franța turului al doilea va conta, duminica viitoare, cine va ieși la vot și cine va sta acasă, căci Macron 62% – Le Pen 38% sunt doar procentele unei intenții de vot apreciată statistic, prin eșantionare reprezentativă pentru societatea franceză în ansamblul ei, dar nu neapărat pentru masa de alegători care vor ieși efectiv să voteze.

Nu vreau să spun, prin observaţiile de mai sus, că nu ar exista tendinţe, că nu se pot contura unele direcţii de transformare a politicii, că nu se pot trage concluzii utile de la un vot la altul, de la un context la altul. Dimpotrivă, efortul analitic de înţelegere a trendurilor, de schimbare a stării de spirit a societăţilor și de punere sub semnul întrebării a valorilor şi principiilor politice este tot mai important în prezent. Ceea ce vreau să spun este că strategii şi planificatorii politici trebuie să aibă în vedere cât de mult influenţează momentul rezultatul final, prin „moment” înţelegând emoţia zilei (a perioadei de dinaintea votului) şi mobilizarea propriului electorat la urne, atunci când contează.

Această observaţie este şi bună, şi îngrijorătoare în acelaşi timp. Să nu ne mai imaginăm că marile schimbări din politica lumii sunt date de majorități covârșitoare, de curente irezistibile, de națiuni întregi care-și modifică opțiunea politică fundamentală și valorile în care cred, ci de diferențe la limită date de mase critice foarte active politic, de dinamici imprevizibile, de emoții intense și scurte din finalul campaniei, de contexte care pot părea, uneori, întâmplătoare. Iar cealaltă lecție a acestei primăveri electorale fierbinți este că populismul și extremismul, care știu să joace bine cartea emoției contextuale și speculative, pot fi învinse numai de o participare masivă la vot a societăților raționale, dincolo de care, chiar mobilizat la maxim, bazinul platformelor radicale va rămâne întotdeauna unul minoritar.

www.cursdeguvernare.ro