Matei Bogdan
Publicat în 13 noiembrie 2019, 15:29 / 65 elite & idei

Valentin Naumescu: Reinventarea liberalismului centrist şi fuga din îmbrăţişarea socialismului. Consecinţe în politica internaţională

Valentin Naumescu: Reinventarea liberalismului centrist şi fuga din îmbrăţişarea socialismului. Consecinţe în politica internaţională

de Valentin Naumescu

Puncte cheie:

  • Pe fondul presiunii teribile exercitate de divizarea maniheistă din ultimele 2-3 decenii, de radicalizarea şi polarizarea politicii interne americane, liberalismul occidental s-a topit practic în confruntarea apocaliptică dintre progresişti şi conservatori, fiind forţat să se alăture, conjunctural, uneia dintre tabere (cea socialistă) şi să renunţe la a-şi mai afirma identitatea politică, ideologică şi culturală autentică, cea originală, moderată, decentă şi raţională, care îl făcea esenţialmente diferit şi de conservatorism, şi de socialism;
  • Alunecarea liberalismului spre stânga şi intrarea în captivitatea populismului şi egalitarismului socialist, anti-capitalist şi anti-corporatist, a alimentat radicalizarea şi polarizarea puternică a democraţiilor occidentale (bineînţeles, inclusiv a conservatorismului, în principalele lui versiuni, cea americană şi cea britanică, prăbuşite la rândul lor într-un populism naţionalist, xenofob, religios şi identitar), fragilizând echilibrul şi stabilitatea sistemelor politice. Poate o masă să stea pe doar două picioare?;
  • Prin disoluţia „marelui triunghi doctrinar” (conservatorismul la dreapta, socialismul la stânga şi liberalismul centrist), care asigura stabilitatea politică a oricărei societăţi echilibrate şi oferea o bună poziţionare clasei mijlocii şi intereselor acesteia, alegătorii moderaţi sunt forţaţi să aleagă astăzi ceea ce, de fapt, nu le place, adică să înghită fie o găluşcă socialistă, fie una conservatoare, ambele oferind şabloane şi mesaje preambalate şi vorbind, desigur, „în numele poporului”;
  • Recent, am aflat că o treime din generaţia „millenials” din SUA este atrasă de ideile comunismului (fiţi siguri că ei nu se numesc „comunişti” ci „liberali” sau „progresişti”), ceea ce, pentru majoritatea celor din generaţia mea, „X” să zicem (născuţi în anii 70) pare o absolută monstruozitate şi o ironie cumplită a istoriei;
  • Reflectând, firesc, opţiunile guvernelor alese şi ale majorităţilor din spatele lor, inclusiv politica internaţională a devenit mai nervoasă, mai isterică, mai virulentă şi mai agresivă, cu accente stridente, fie socialiste, fie, dimpotrivă, naţionaliste, religioase şi ultraconservatoare, lăsându-i pe cei – tot mai puţini, e drept – din centrul spectrului, fără soluţii şi fără scăpare;
  • Dacă aş fi cetăţean american şi ar trebui să aleg între domnii Donald Trump (sau Mike Pence etc.) şi Bernie Sanders sau orice alt socialist dintre cei care se ridică acum în Partidul Democrat, din vechea generaţie (Elizabeth Warren de la Harvard University, care vrea „să repare capitalismul” în sensul protecţionismului şi al abolirii economiei de piaţă libere) sau din noua generaţie (frumoasa fostă barmaniţă din Bronx, Alexandria Ocasio-Cortes, care vrea dezindustrializarea, „înverzirea” totală a lumii dar şi gratuităţi în sănătate şi educaţie), aş urla de disperare în deşertul Nevada sau în Munţii Stâncoşi, aş fugi în Canada sau aş face orice altceva, dar nu aş da votul meu acestor opţiuni politice exagerate;
  • Din nefericire însă, valul radicalizării ideologice, al fanatismului, utopiilor, discursului urii şi exaltării naive a trecut oceanul, a trecut şi de insulele britanice şi inundă acum continentul european, vânzând gogoşi, fantasme şi utopii militanţilor, şi la stânga, şi la dreapta, practic unor cetăţeni tot mai slab informaţi şi mai manipulaţi, care citesc din ce în ce mai puţine cărţi şi din ce în ce mai mult Facebook şi alte reţele sociale, vorbind numai în lozinci, sloganuri şi clişee şi crezând că ştiu ceea ce de fapt nu ştiu sau nu înţeleg până la capăt (s-o spunem direct, acest tip de comunicare facilă, în bulă, a „împuternicit” semidocţii şi sfertodocţii şi a amestecat valoarea cu non-valoarea ideilor, lucrurile bune cu prostiile, măsurile potrivite cu exagerările, încât nimeni nu le mai poate astăzi descurca fără să supere pe cineva);
  • Reinventarea liberalismului (deradicalizarea ideologică) este o necesitate şi o urgenţă a culturii şi politicii occidentale. Ceea ce a conferit cândva inteligenţa, forţa, coerenţa şi supremaţia modelului civilizaţional, politic şi economic al Vestului în raport cu restul lumii, s-a subţiat treptat, până la a dispărea în totalitate. Domnul Putin vorbeşte cu satisfacţie de „eşecul liberalismului occidental”. China, la fel. Pe ei îi înţelegem, Rusia şi China au fost dintotdeauna şi sunt în continuare profund incompatibile cultural cu valorile liberale. Dar Occidentul? Uniunea Europeană ne impune pe zi ce trece tot felul de cote politice obligatorii, absurde, şi principii egalitariste de inspiraţie socialistă, în timp ce în SUA se pune în discuţie libertatea avortului, habotnicismul devine axioma spaţiului public (şi poate chiar a celui privat, familial), se ridică ziduri externe şi interne, oamenii se înarmează la cote fără precedent, iar ura şi violenţa cresc în intensitate.

*

De ce, spre deosebire de socialism şi conservatorism, liberalismul autentic nu poate fi niciodată populist? Simplu, pentru că doctrina liberală reală pune în centrul ei de interese individul, nu vorbeşte în numele poporului, nici dinspre stânga, nici dinspre dreapta, şi nu are pretenţia că serveşte „interesul general” (care interes general?), în schimb oferă spaţiul de libertăţi, drepturi egale şi oportunităţi astfel încât fiecare individ să încerce să îşi fructifice potenţialul şi şansele, alegându-şi modul de viaţă care i se pare cel mai potrivit. Dar liberalismul, dincolo de oferta de drepturi şi libertăţi individuale, nu impune şi nu garantează nimic altceva nimănui, nu impune cote, egalităţi absurde şi poate nerealiste într-un anumit moment al istoriei (dacă sunt realiste, ele se vor împlini oricum de la sine, pe cale naturală, nu prin decizie politică şi forţări), nu dictează ce să crezi şi cum să te porţi, ce ai voie să spui şi ce nu ai voie să spui, într-un cuvânt îţi recunoaşte spaţiul de libertate până la limita la care începe spaţiul de libertate al celuilalt (vechiul exemplu cu „dreptul de a fuma”).

Dar, dincolo de aceste considerente generale, ceea ce este numit astăzi „liberal”, în special în Statele Unite, începe să aibă tot mai puţin de a face cu adevărata politică a statului minimal şi a spaţiului libertăţii individuale de alegere, ci cu un complex uriaş de norme, interdicţii, constrângeri, „egalitarisme” şi discriminări pozitive, controlat de stat şi impus prin legislaţie, numit corectitudine politică. Pornită de la ideea absolut rezonabilă a evitării oricărei discriminări (negative), în sensul drepturilor, corectitudinea politică a ajuns ea însăşi discriminatoare, abuzivă, iraţională şi nedreaptă în anumite situaţii. O mulţime de exemple şi de cetăţeni care trăiesc, studiază sau muncesc în Statele Unite pot confirma această exagerare, care devine din ce în ce mai deranjantă, în diferitele ei ipostaze. Nu este de mirare că au apărut, în aceste condiţii, o contra-reacţie şi o contra-ideologie încorporate în platforma revanşardă a lui Donald Trump, cel puţin la fel de periculoasă şi de dăunătoare, o platformă conservatoare câştigătoare acum trei ani, şi cu şanse reale de a câştiga încă o dată anul viitor pe vremea asta.

Topirea liberalismului în opţiunea esenţialmente socialistă a avut şi are consecinţe asupra politicilor occidentale, atât în SUA cât şi în UE. Toată lumea pare acum nemulţumită de mersul politicii. Conservatorii cred că legislaţia şi politicile americane şi ale UE sunt prea de stânga, prea socialiste („neo-marxiste”), progresiştii se plâng de „contra-revoluţia conservatoare şi naţionalistă” care câştigă teren pe ambele maluri ale Atlanticului. Iar asta se întâmplă pentru că discursul liberal a fost distorsionat iar opţiunea liberală autentică a dispărut de pe scenă.

În marea lor majoritate, partidele intitulate „liberale” sunt relativ modeste ca suport politic în UE. Nu luaţi România şi PNL drept un exemplu reprezentativ pentru „triumful liberalismului” în politica europeană, căci nu este cazul. PNL însuşi face parte, de fapt, din Partidul Popular European, al partidelor moderat conservatoare, de centru-dreapta, nu din grupul liberal Renew Europe, ceea ce, aparent paradoxal, devine în prezent o oportunitate de poziţionare chiar mai bună pentru actualul partid de guvernământ din România, în raport cu problematica europeană şi chiar naţională.

Ce se întâmplă în România este pur şi simplu o conjunctură specifică şi izolată la nivelul UE, într-un moment în care la noi s-a prăbuşit populismul naţionalist, rural, asistenţial, corupt, eurosceptic şi bisericos al PSD iar populismul stângist, proeuropean şi exaltat al „noului val” (USR) nu prins încă atât de mult, nefiind (deocamdată) convingător şi coerent în ofertă, program, discurs, soluţii. Aceasta este în acest moment şansa PNL, de a naviga printre cele două populisme şi de a încerca să capteze susţinerea generaţiei X (generaţia realistă, activă, experimentată dar şi cea mai greu de păcălit), adică în esenţă a celor care nu sunt nici în vârstă, nici foarte tineri, şi care au o reticenţă explicabilă educaţional în a se arunca în braţele utopiilor ideologice. Nu ştim dacă PNL va reuşi sau nu, dar şansa pe care o are, ca şi riscurile pe care şi le-a asumat, sunt enorme. Mă tem ca această guvernare să nu îi fi prins nepregătiţi, nu numai ca „rezervă de cadre” (resursă umană de calitate şi integră) dar mai ales doctrinar şi programatic. Vom vedea în următoarele luni.

La nivelul politicii internaţionale, reapariţia opţiunii liberale, detaşate de impregnarea socialistă dar capabilă să concureze cu succes opţiunea conservatoarea naţionalistă, ar fi de bun augur. Aş putea chiar crede că reinventarea liberalismului de centru ar putea coopta o parte din adepţii moderaţi ai opţiunii conservatoare, care se simt jenaţi între naţionalişti şi bigoţi, şi poate chiar o parte din adepţii moderaţi ai opţiunii socialiste, care nu se simt confortabil între anti-capitalişti, anti-corporatişti şi ecologişti radicali, şi ar putea da un nou sens culturii şi politicii occidentale, inclusiv relaţiei transatlantice. Unul al moderaţiei, cumpătării şi deradicalizării ideologice.

www.contributors.ro

Ultima ora:

ObservatorSergiu Manea: Forbes 30 pentru RO30

PoliticIon M. Ioniţă: Bădălău şi ai lui

EconomieSergiu Manea: Forbes 30 pentru RO30

ExternIulian Chifu: Un game changer în Brexit – Raportul serviciilor britanice privind ingerinţele Rusiei în referendumul din 2016

EvenimenteMireille Rădoi: Un produs de diplomație culturală – Femei remarcabile din România și din Peru

CulturaRadu Preda: Organizatorii memoriei

SocialAndrei Stoian: Sistemul de învăţământ românesc a acumulat o serie întreagă de probleme

MoldovaAndrei Vlasceanu: Tragedie antică şi teatru rusesc la Chişinău



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe