OraNoua.ro
Publicat în 28 iunie 2017, 18:13 / elite & idei

Vasile Dâncu: Elite fără putere

Vasile Dâncu: Elite fără putere
vasile-dancu

de Vasile Dâncu

Popoarele caută, mai ales în vremuri de criză, diverşi ţapi ispăşitori. Un mecanism vechi al psihologiei colective, care astăzi aduce, de multe ori, în faţă, trădarea elitei conducătoare şi, în ultimele decenii, emigranţii. Dacă privim cu atenţie, avem un fel de duşman interior şi un altul care vine din interior, un cuplu perfect, care poate explica toate neputinţele noastre. Nici în România nu stăm mai bine la explicarea crizelor. Cel mai uşor dăm vina pe elita conducătoare, iar când scriu aceste rânduri, îmi vine, din reflex, să explic sau să pun cuvântul elită între ghilimele. Politicienii au, în România, cele mai mici scoruri de încredere din Europa, iar instituţii precum partidele politice, Parlamentul, Guvernul sau Preşedinţia, sunt la nişte nivele de respect şi încredere din partea oamenilor care arată o problemă importantă de fond pentru politica noastră. Deja ne-am obişnuit cu această stare de lucruri. Cele mai importante personaje politice de-abia ating o treime din sufragii, iar trei sferturi dintre oameni cred că elitele noastre duc ţara într-o direcţie greşită.

Nu vom mai intra în lunga discuţie despre definirea elitelor, ar fi o întreprindere care ar avea nevoie de comentarii ample şi de un spaţiu tipografic pe măsură. Vom face aşa cum au făcut un lung şir de filosofi, politologi în ultimele două secole, adică au considerat că elita este formată din mulţimea celor care deţin poziţii conducătoare în politică, economie sau administraţie şi/sau oamenii a căror prestaţie intelectuală o putem corela cu excelenţa sau, după cum demonstrează Max Weber, cu anumite forme de autoritate. Personal, apreciez cel mai mult una dintre definiţiile lui Tvetan Todorov care scrie: „Ce este un intelectual? În ce mă priveşte, delimitez înţelesul acestui cuvânt în felul următor: este un savant sau un artist (categorie care-i cuprinde şi pe scriitori) ce nu se mulţumeşte să facă ştiinţă ori să creeze opere de artă, să contribuie aşadar la propăşirea adevărului sau la înflorirea frumosului, ci se simte pe deasupra răspunzător de binele public, de valorile societăţii în care trăieşte, şi care participă, deci, la dezbaterea privitoare la aceste valori. Intelectualul înţeles în felul acesta se situează la egală distanţă de artistul sau de savantul care nu se preocupă de dimensiunea politică şi etică a operei sale; şi de predicatorul ori de politicianul de profesie, care nu creează vreo operă”[i].

Suntem şi în România într-un punct al revenirii discursului elitei trădătoare, a elitei vândute, mai ales că recent, revine în întreaga lume discuţia despre nocivitatea miliardarului George Soros şi naşterea unei aşa zise elite antinaţionale. Cu multe decenii în urmă, un mare sociolog american, Charles Wright Mills,[ii] în lucrarea The Power Elite (Elita puterii) a descris, cu instrumente şi argumente sociologice cantitative şi calitative, un fel de complot, de înţelegere secretă dintre politicieni, magnaţii capitalismului financiar şi lobby-ul militar-industrial, alianţă care denaturează grav esenţa democraţiei americane. Astăzi, discuţia despre naşterea unei oligarhii supranaţionale, sprijinită de forţa media şi a spectacolului, de sărăcia culturii maselor şi producerea sistematică de emoţie, mai puţin cunoaştere, este cât se poate de la modă. Cristopher Lasch[iii], într-o lucrare de mare influenţă acum câteva decenii (Revolta elitelor şi trădarea democraţiei), a spus-o clar: elita demisionează din rolul său istoric spre a-şi apăra privilegiile şi interesele şi impune regula „fără reguli”, cântă imnul pluralismului şi nu este deloc dispusă să lupte împotriva tendinţei unei părţi a concetăţenilor noştri, care cred despre ei înşişi că nu fac parte din aceeaşi republică, ci sunt nişte persoane importante din cadrul unor comunităţi. Cel mai mare rol în această revoltă îl are, crede Lasch, complexul mediatic care şi-a pierdut de asemenea rolul istoric, devenind o industrie care promovează falşi profeţi, divizarea gusturilor şi fragmentarea socială.

Fără a intra în varietatea tratărilor elitei sau rolul ei, voi mai aminti doar observaţia lui Giovanni Sartori[iv] care, vorbind despre rolul elitelor în stabilirea unui echilibru politic dinamic, scrie că efectul este generat de o problemă de concepţie, este important cum percep elitele politica, jocul de putere. Ca elita să aibă o influenţă pozitivă ar trebui să perceapă jocul politic ca pe o negociere continuă (politics-as-bargaining), dar când elita percepe politica precum un conflict, confruntare, război (politics-as-war), există foarte multe şanse pentru criză şi instabilitate. În acest ultim caz, elita nu-şi îndeplineşte rolul şi devine nefuncţională. De fapt, Sartori exprima cel mai bine un gând pe care l-au avut şi alţi politologi contemporani, Raymond Aron, Ralf Dahrendorf sau Robert Putnam, cu privire la importanţa unei dinamici de competiţie politică, bazată pe minime cadre de consens.

De fapt, la Higley şi Burton[v] este exprimat cel mai bine acest lucru printr-o tipologie a elitelor în care contrapun „elitele unificate consensual”, tipului elitelor conflictuale. Elitele consensuale sunt cele care ajung la un minim consens privind legile bătăliei politice şi ajung să practice un fel de partizanat reţinut (restrained partisanship), nu practică războiul total, conflictul continuu, bătălia dusă la extrem. În plus, acest tip de partizanat – partenerial, cum l-am putea numi – , se exprimă prin participarea la interacţiuni dintre tabere, participarea comună la decizii şi un nivel minim chiar de încredere reciprocă, dar mai ales de încredere în respectarea regulilor jocului de către toţi actorii.

Am argumentat în altă parte că, la peste două decenii de politică, în România nu s-a reuşit realizarea unui consens politic minimal[vi].

Cred că este cea mai importantă explicaţie pentru dizgraţia în care au ajuns astăzi elitele în România. Evident, orice democraţie are şi elemente de oligarhie. Elitele au un anumit monopol sau caută să îşi construiască grupuri, să se lupte pentru resurse, pentru legitimitate şi autoritate. Dar este o chestiune de măsură, de respectarea unor limite. În cazul nostru, elitele structurate după 1989 au avut ca imperativ puritatea, căutarea legitimităţii prin distanţarea totală, mistică aproape, faţă de „ceilalţi”. Ceilalţi devin duşmani, un fel de alteritate impură, faţă de care nu poţi să ai decât dispreţ sau dezgust. Grupurile se instalează în sinecuri confortabile şi nu se mai simt obligate să comunice cu alţii, să încerce să convingă.

 

Dacă la începutul anilor 90 au existat şi teme comune de dezbatere (cum să tăiem coada câinelui în trecerea la economia de piaţă, cât şi cum să privatizăm sau ce rol mai trebuie să aibă statul, câtă descentralizare trebuie făcută sau câtă autonomie să aibă minorităţile etnice, cu timpul aceste teme au dispărut. A dispărut piaţa ideilor[vii] şi astfel orice contacte între elitele noastre, lipsa unui interes comun. Nici astăzi nu suntem capabili să stabilim câteva priorităţi strategice pentru un proiect de ţară sau chiar pentru un program guvernamental.

În etapa următoare, intelectuali importanţi ai elitei au fost acuzaţi, cu argumente, pentru lipsa spiritului critic şi abandonarea imparţialităţii[viii]. Mulţi intelectuali au început sa devină doar vânători de sinecuri şi adulatori ai unor personaje politice dubioase sau profund corupte, pe principiul că „nu sunt perfecţi, dar sunt ai noştri”. Nu voi da exemple groteşti din ultimele decenii pentru a păstra discuţia la un nivel stilistic decent, exemplele fiind multiple şi, uneori, de un penibil absolut.

Cu timpul, această detaşare paradoxală, nu neutră, ci partizană, a creat, în fond, adevărate rezervaţii în care domină apărarea reciprocă şi narcisismul de grup, dincolo de orice criteriu şi de orice morală. Se vede tot mai clar în cazul unor intelectuali care progresiv sunt demonstraţi de CNSAS că au colaborat cu Securitatea, au plagiat ori au profesat alte forme de impostură. Se practică dubla măsură, se găsesc numeroase justificări sau se tace în situaţia în care este vorba despre un membru al grupului. Când este unul din grupul nostru, comentatorii spun că e problema lui de conştiinţă, victimele directe să-l judece, numai el şi conştiinţa lui grea pot înţelege calvarul tăcerii de câteva decenii. Iar dacă respectivul îşi cere scuze, atunci totul este un gest de extraordinară moralitate, un gest demn de urmat, bun de pus în manuale.

Competiţia este normală, elitele unificate consensual trebuie să fie pluraliste, deschise, supuse şi contestării. Până la urmă, şi circulaţia elitelor nu este un doar un mit. Elitele trebuie să se legitimeze sau chiar să accepte un proces continuu de legitimare, dar este nevoie de existenţa unui set minim de convenţii şi reguli care trebuie consimţite şi respectate. Principalul clivaj folosit drept criteriu, mai ales de elita de dreapta de la noi, cel al separării între neocomunişti şi ceilalţi (un fel de elite formate doar din „oameni de bine”, cum era formularea naivă de după revoluţie, nu prea funcţiona în practica politică şi socială, decât mai degrabă ca etichetare negativă. Azi vedem că unii luptători pentru eliberarea de sub spectrul stafiei comunismului erau foşti colaboratori ai vechii securităţi.

Dar cel mai important efect al acestor decenii de război total al elitelor şi mai ales al lipsei lor de comunicare este că elitele şi-au pierdut puterea. Încet, încet, majoritatea intelectualilor au fost scoşi din spaţiul puterii. Sinecuriştii fără nume din partide ocupă funcţii importante în conducerea unor domenii din educaţie, sănătate sau cultură.

În loc de a merge spre o fuziune a elitelor, elita politică a continuat şi ea procesul de separare de elita intelectuală sau tehnică. Fără personalităţi culturale şi inserţii intelectuale, elita politică este necredibilă şi îşi poate asigura cu greu cerinţele minime ale deciziei administrative. România se târăşte printr-o incredibilă criză de proiect şi de coeziune internă. Migraţia specialiştilor a devenit cea mai periculoasă pierdere pentru o ţară care a pierdut aproape un sfert din populaţia activă în doar 10 ani.

Elita fără putere are un sentiment de inutilitate şi de lehamite. Elita fără putere este acuzată, pe bună dreptate, că trădează societatea şi chiar naţiunea. În noile crize în care tot mai mulţi populişti propovăduiesc revenirea la emoţii simple şi la diferenţieri bazate pe culoare, rasă sau origine etnică, lipsa unei elite intelectuale este gravă. Nu poţi opri populismul sau extremismele doar prin articole de lege sau armate de jandarmi, este nevoie de o elită intelectuală credibilă, care să ducă bătălia conştientizării, a raţionalităţii. Elita fără de putere nu mai poate duce această luptă, chiar dacă ar vrea.

Într-o lucrare excelentă, Sabina Fati[ix] analiza elita Transilvaniei şi rolul ei în secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX. Autoarea constată că elita românească era redusă din punct de vedere numeric, dar şi din perspectiva forţei economice sau a prezenţei în administraţie. Doar 5% dintre români erau întreprinzători în industrie şi comerţ sau aveau profesii liberale ori lucrau ca funcţionari publici, iar din totalul de 34.135 de funcţii în administraţie (pe total Ungaria) aveau doar 4%, faţă de maghiari care avea 87%. La fel se întâmpla şi în cazul proprietăţilor, cu toate că ponderea românilor în cadrul populaţiei Transilvaniei era covârşitor majoritară. Astfel că autoarea conchide că elita noastră era mai degrabă una simbolică având puţine poziţii de putere. Chiar şi aşa, aceasta elită simbolică, nu a fost lipsită de putere, deoarece era coezivă şi a reuşit eficient să păstreze limba, identitatea, să creeze mii de organizaţii civice. Această elită a valorificat toate elementele jocului politic de atunci şi a reuşit să aibă forţa credibilităţii pentru români, dar un atu important a fost lupta cu mijloacele pe care timpul istoric le considera ca legitime.

Revenind la zilele noastre, elita fără de putere de azi, chiar şi atunci când aceasta deţine poziţii de putere, şi-a pierdut forţa de acţiune. Pe bună dreptate este acuzată că nu se raportează la interesul comun, la păstrarea valorilor sau la exigenţele responsabilităţii pentru viitorul comun. Elita fără de putere de azi transmite imaginea că s-a retras şi că acum caută doar salvarea individuală, la nivelul grupului mic, al familiei sau al individului. Elita fără de putere îşi trimite copiii în străinătate la studii şi se bucură dacă ei nu se mai întorc. Dacă trebuie să acuzăm elita de azi pentru ceva, atunci cred că ea este vinovată că şi-a pierdut puterea, cea simbolică mai ales, forţa de a motiva, de a inspira şi de a produce proiectul de societate pe care oamenii îl aşteaptă ca pe o reţetă de la medic. Ca în celebrul roman „Dueliştii”, elita noastră este într-un conflict continuu căruia i-a uitat originea, mizele şi chiar sensul. Cu toate că mulţi indivizi au sentimentul solidarităţii cu cei apropiaţi sau al coeziunii, totul se întâmplă, parcă, undeva într-un circ, tot mai părăsit de spectatori, tot mai trist, unde o elită fără de putere se devorează pe sine şi nu mai este capabilă de niciun proiect colectiv.
Referinţe:

[i] Todorov, T., Omul dezrădăcinat, Iaşi, Institutul European, 1999, trad. Ion Pop, p.125

[ii] Mills, C. Wright, The Power Elite, Oxford University Press, 1956

[iii] Lasch, C., La révolte des élites et la trahison de la démocratie, trad fr. 1994; Flammarion-Champs, 2010

[iv] Sartori, G., „Anti-Elitism Revisited”, în Government and Opposition, 1987, p. 224

[v] Higley, J., Burton, G. M., „The Elite Variable in Democratic Transitions and Breakdowns”, în American Sociological Review, vol. 1. 54, 1990, pp. 17-32

[vi] Dâncu, V.S., „În căutarea consensului politic” în Politically incorrect. Scenarii pentru o Românie posibilă, Şcoala Ardeleană, 2016, Cluj-Napoca

[vii] Dâncu, V.S., „Republica ideilor singure” în Sinteza, Revistă de cultură şi gândire strategică, numărul 26, martie 2016

[viii] Alina Mungiu Pipiddi, „Adevărata trădare a intelectualilor”, http://sar.org.ro/adevarata-tradare-a-intelectualilor/

[ix] Fati, S., Transilvania, o provincie în căutarea unui centru. Centru şi periferie în discursul politic al elitelor din Transilvania 1892-1918, Centrul de Resurse pentru Diversitatea Etnoculturală, 2007, Cluj-Napoca

Ultima ora:

ionut-vulpescu-bw

ObservatorIonuț Vulpescu: Solidaritatea fără solidaritate

angelamerkel

PoliticKlaus Iohannis: Problema unei Europe cu două viteze aproape că nu mai există

traian-halalai

EconomieTraian Halalai: EximBank finanțează extinderea Prolyte Group în România

iulian-chifu-3

ExternIulian Chifu: SUA, alungată din Europa? Timpul alegerilor strategice fundamentale

Marcel_Foca_foto

EvenimenteMarcel Foca – Lumea Geospatiala 2017: Smart City, Smart Grid, Smart Policing, Smart Defense, Smart State, Smart-orice

ionut-vulpescu-bw

CulturaIonuț Vulpescu: Solidaritatea fără solidaritate

raed-arafat

SocialRaed Arafat: Nu este nicio zi în care să nu fiu agrestat de șoferi care nu vor să respecte limitele de viteză

radu-carp-fcd-3028_n

MoldovaRadu Carp: Există un sistem electoral care poate produce un plus de democraţie în Republica Moldova?



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe