Timp de vreo două săptămâni, piețele publice au fost cotropite de proteste. Sincere sau organizate, infiltrate sau nu, reprezentative statistic sau nu, cred că protestele din România se apropie de final. Cel puțin pentru această fază. Ce va fi mai încolo vom vedea, dar, pentru moment, cred că merită să încercăm analiza a ceea ce rămâne după proteste. A fost o revoltă înfrântă? A obținut demiterea unui ministru și renunțarea la alegerile comasate, precum și readucerea lui Arafat la Guvern. Unii ar spune că este prea puțin, opoziția poate că nu este mulțumită, pentru că guvernul a fost aproape la fel de surd la cererea străzii cum a fost la cererile sale și a rămas în picioare. Unii au încercat să spună că este vorba doar de manipulări ale maselor, alții că lumea se schimbă și că aceasta este Revoluția cea izbăvitoare. Nu a mai strigat nimeni ”Vom muri și vom fi liberi!” ca în 1989, dar nici ”Vom munci și vom fi liberi!”, cum le-ar cere-o unii apologeți ai dreptei de la noi.

Personal, m-am convins că revoluțiile televizate în direct nu au cum să schimbe România și nici măcar cum să-și atingă scopurile, chiar și pe cele mai înguste. Televiziunile fac să prevaleze partea de spectacol și să conteze doar ce apare în cadru. A venit ninsoarea, iar televiziunile și-au mutat în altă parte atenția, deci, adio, revoluție! Unii vor spune că doar televiziunile sunt de vină, alții că televiziunile nu au fost destul de bărbate și s-au predat puterii (cu o excepție). E adevărat că trebuie să ne consolăm: nu există decât ceea ce apare la televizor, însă nici măcar televiziunea nu poate suplini pasivitatea generală sau frica ori lașitatea. Să nu cerem televiziunilor mai mult decât pot da!

Ce rămâne, totuși, în urma unor proteste de stradă care au înfricoșat puterea și care au dat speranțe unei opoziții care aștepta deja cuminte să treacă timpul actualei puteri și să se înscăuneze elegant și democratic prin alegeri libere (evident dacă puterea nu mai găsea ceva pentru a amâna, comasa, coresponda sau reglementa în materie electorală)? Chiar dacă orice revoltă este înfrântă, uneori chiar de către cei pe care îi aduce la putere, alteori de cei cu care se luptă, în urma tuturor ridicărilor sociale a rămas ceva. Uneori se vede mai târziu efectul oricărei contestări, alteori îl putem descrifra, cel puțin în parte, chiar atunci când mișcarea se află spre final. Dacă ar fi să sintetizez, aș putea spune că nici o revoltă socială, indiferent cum este etichetată, nu este fără de rost și fără de urmări. Mă gândesc că până și ceața care rămâne în urmă, pe care, de regulă, puterea o răspândește, ne arată că mișcarea a fost aproape să atingă miezul puterii, altfel nu se cheltuia atâta energie.

Când mă gandesc la ceață îmi vine în minte faptul că nu o să aflăm niciodată cine a tras în noi înainte de 1989, așa cum nu o să tranșăm nici la revoltele din ianuarie 2012 răspunsul la întrebarea: „De ce s-au revoltat oamenii?”. De foame, de sărăcie, din spirit de revoltă; împotriva sistemului, contra unor oameni ai puterii, manipulați de opoziție, manipulați de moguli; din imitație pentru alte mișcări, nu știu nici ei de ce, aiurea etc. Marele efort al puterii a fost mai puțin îndreptat înspre a asculta cererile oamenilor sau înspre a dialoga cu opoziția, ci mai mult înspre a furniza explicații care respingeau o cauză socială justificată, legitimă. Deci, putem lăsa așa, să-i zicem ”enigma din ianuarie 2012” și s-o trecem lângă ”enigma teroriștilor din decembrie 1989”, care, la rândul ei, se află lângă alte enigme ale istoriei noastre pe care nu suntem vrednici să le spunem răspicat, deși răspunsul îl știe toată lumea.

1. Rămâne intactă concluzia că noi nu gândim viitorul decât formal, fără dedicație și raționalitate. Putem face maxim ”profeții despre trecut”, cum ironic și obraznic ne spunea la ore de maximă audiență un mag roșu, torționar devenit apoi mare politolog, venerat de golanii, șmecherii și fraierii postrevoluționari. Spun asta pentru că nimeni nu s-a gândit că va mai exploda mămăliga, deși erau semne cu duiumul. Sondajele arătau o stare tensionată fără precedent, o percepție a corupției cum n-a mai fost înregistrată. În februarie 2011, toată presa noastră a preluat un articol din publicaţia Wall Street Journal, care a realizat un clasament privind probabilitatea declanşării unor revolte, fiind analizate 85 de state. Studiul acela analiza trei criterii: gradul de nedreptate socială, tendinţa populaţiei de a se revolta şi ponderea produselor alimentare din totalul cheltuielilor unei gospodării (ca element declanşator).

2. O primă consecință a fost o spaimă grozavă pe care a tras-o puterea, mai ales Guvernul. Nici parlamentarii nu au rămas mai liniștiți la casele lor, deși, spre norocul lor, erau în vacanță și nu s-a mai luat cu asalt Palatul Parlamentului. Politicienii de la putere au realizat pentru prima dată că este o situație gravă, care poate deveni ireversibilă. Dacă, înainte de revolte, exista speranța că USL nu va face 51%, acum speranța a început să fie la fel de subțire ca un fir de pânză de păianjen. Deja foarte mulți au început să se gândească la opoziție și mulți îl fac țap ispășitor pe Președintele României. Boc a început să umble nebărbierit și să tragă din nou la lopată. Ninsoarea a dat ocazia unor nesfârșite liturghii politice televizate, cu prefecți, miniștri și arafați cu fețe îngrijorate. Nu este rău, guvernul și-a adus aminte de populație, a realizat că trebuie să țină cont nu doar de indicațiile FMI, ci, măcar din când în când, să fie atent la electori.

3. Președintele României a înțeles în fine, după ce toți încercau să-l aburească privind faptul că poporul aflat în criză înțelege pe zi ce trece tot mai bine austeritatea și că se apleacă tot mai tare spre dreapta, că acestă criză este una de legitimitate. Adică legătura sa cu o parte din popor s-a rupt, iar pentru această parte el trebuie să facă ceva. Cu siguranță, Traian Băsescu va căuta să facă mișcări spectaculoase, indiferent de consecințele pentru propria imagine, însă, pentru a reuși, ar trebui să găsească sprijin total în partidul care este încă îngrozit de ce se poate întâmpla la alegeri.

4. Cred că după ce FMI ne va fi controlat la batistă și unghiuțe tăiate, se va încerca schimbarea guvernului. Măcar în parte, dacă nu total. Dar mai este un lucru: nu este ușor de găsit un premier pentru un asemenea dezastru și doar pentru un timp scurt. Sunt, probabil, destui doritori, dar aceștia nu sunt decât aventurieri sau politruci fară talent, iar oameni de sacrificiu este greu să găsești în politica mare.

5. Spaima de deteriorarea imaginii României în lumea finanțelor a fost doar o manevră de inhibare a opoziției sau o alarmă falsă. Vedem acum că, deși am avut proteste în ultimele 2 săptămâni, prima de risc a României a scăzut cu 12,2% de la începutul anului, chiar dacă rămânem pe locul șase în rândul celor mai riscante țări din Uniunea Europeană, același loc pe care îl ocupam și la începutul lunii decembrie. Deci, în urma protestelor nu a rămas o Românie devastată, necredibilă. Probabil că și docilitatea guvernului față de FMI și față de investitorii străini ne face încă foarte competitivi.

6. A mai rămas după revolte și o mare miopie la ce s-ar putea întâmpla bun pentru români în aceste vremuri. Căutăm (și vom căuta) cu lupa revolte și vedem mai greu lucrurile bune. Obligațiunile emise de Guvernul României s-au vândut ca pâinea caldă în SUA. O fi de la scut, o fi din alt motiv, dar România a atras marți 1,5 miliarde de dolari din vânzarea de obligațiuni pe 10 ani, la un randament de 6,875% pe piața din SUA. Nu este bine că ne împrumutăm, dar ar fi mai grav să nu ne mai bage nimeni în seamă.

7. Ne-a rămas și mai acută prezidențializarea puterii. Revoltele centrându-se pe ”Jos Băsescu”, paradoxal, au întărit nevoia de tătuc. Prevăd că va fi destul de greu de promovat o republică parlamentară, chiar după ce Traian Băsescu va fi plecat din funcție. Oamenii se simțeau trădați de Președinte, mulți dintre ei poate îl votaseră înainte în luptele lui cu sistemul. Acum, prin proteste și înjurături, oamenii au cerut doar un tătuc și mai bun, și mai darnic, nicidecum o republică parlamentară.

8. Și parlamentarii opoziției au tras o mică spaimă, cea generată de faptul că ar trebui să demisioneze dacă se face această strategie de blocare a sistemului politic. Proiectul liberalilor i-a înspăimântat și pe liberali, dar și pe pesediști, mai ales că nimeni nu era sigur de efect. Gândul că s-ar organiza parțiale pentru colegiile lor era un stimulent destul de puternic pentru a se pune pe picioarele din spate. Noroc că nu a mai fost cazul.

9. UDMR a început dansul. Un lucru pe care, personal, îl urmăresc cu pasiune de câțiva ani; este un fel de dans al rutului, un ritual al împerecherii și ofertării. Prima dată îi fac pe cei din opoziție să oferteze, să supraliciteze, să uite tot ce și-au propus, pentru că fiecare partid de opoziție jură ca va trimite UDMR în opoziție, măcar pentru o jumătate de mandat. Deocamdată nu le prea iese, datorită modului specific în care se polarizează electoratul în România și datorită modalităților prin care se constituie guvernul. Acum, UDMR începe dansul pentru a ameți opoziția, dar, deocamdată ,va plăti doar puterea. Ei vor deschide trezoreria pentru localități și proiecte, vor face concesii, vor da funcții în puncte strategice, uneori mai imporatnte decât cele de ministru. Vor obține tot ce vor, în plus, o fracțiune desemnată să facă asta se va apropia tot mai mult de opoziție, dacă opoziția va avea certitudinea că se îndreaptă spre putere. Însă anul acesta ar putea avea ceva ghinion, iar ghinionul le-ar putea veni nu de la dușmanul lor, Corneliu „Vaccin” Tudor, ci de la OTV.

10. Dan Diaconescu a devenit deja un pericol pentru toți. Această criză majoră pe care a folosit-o cum a știut i-a dat o legitimitate neașteptată. În timp ce politicienii și analiștii de dreapta căutau să arate că este o revoltă împotriva sistemului politic în general, că opoziția este la fel de urâtă de popor, toți făceau propagandă singurului partid care nu a condus, care nu are nimic în comun cu politica (poate doar calitatea umană îndoielnică a unora dintre cei propuși ori autopropuși pentru funcții). Partidul lui DD câștigă, pe zi ce trece, aproape tot ce cade de la partidele puterii. A făcut în acele zile și un congres violet la Palatul Parlamentului, practic mergând în recunoaștere, deci să nu vă mirați dacă va reuși la alegerile viitoare un scor neașteptat nici chiar de ghicitorii și vrăjitoarele de pe la emisiunile lui Diaconescu.

11. Televiziunile ar fi putut învăța o lecție importantă. Realitatea este mai tare decât divertismentul vulgar, decât mondenizarea. A face spectacol din realitatea care curge este o artă, nu ușor de mânuit, dar sigură pentru succes. De data asta, strada a făcut spectacolul, iar televiziunea a adus doar țeava pe care a băgat imaginile.

12. S-a deschis sezonul la migrație politică. Cred că unii politicieni de la putere vor căuta prin agende uitatele numere de telefon ale celor de la viitoarea masă a paznicilor ciolanului. Din nou, primarii vor spune că ei o fac pentru binele cetățenilor, fiind singura modalitate de a aduce bani în localitate.

13. A rămas în urma revoltelor și speranța că încep să apară fragmente de memorie socială. Oamenii și-au adus aminte de multe din păcatele politicienilor, dar pe care le vor uita, probabil. Este interesant, însă, că au prins curaj în a-i întreba pe politicieni despre decont, un decont târziu și care îi enervează, cu siguranță. Am văzut asta în mai multe dintre manifestațiile Pieței Universității, dar mi-au atras atenția strigătele celor care îl înghionteau pe Orban să iasă din Piață: Pleacă, ai fost ministru, unde-i autostrada?

Nu sunt un fan al revoluțiilor sau al revoltelor de stradă. Știu că ele sunt făcute să moară într-o zi și că, poate, în construcția civilizației sunt mai utile munca de zi cu zi și schimbarea lentă. Nu cred că revolta este starea de normalitate a omenirii și, de aceea, poate, orice revoluție este făcută să moară. Vom vedea că unele eșuează lamentabil, altele mor eroic, iar altele sunt asfixiate în tăcere. Cu toate acestea, există un moment al revoltelor și al revoluțiilor, în care milioane de oameni se gândesc cu drag la manifestanții întotdeauna prea puțini. Chiar dacă stau în fața televizorului, mulți dintre semenii celor ieșiti în stradă – oameni mai pașnici, mai civilizați, mai educați, cu un self control mai bun, poate chiar și mai frumoși decât acei disperați – simt că ar trebui și ei să fie acolo, simt imboldul să lase totul și să plece în stradă, să devină eroi. Bineînțeles că acest imbold este repede ucis de rațiune, de comoditate, de frică sau chiar de ignoranță, iar cei din stradă rămân izolați. Dar acel fior pe care oamenii l-au simțit măcar o secundă este important, este o dovadă că nu le-a murit instinctul libertății, că mai au șanse să se elibereze de convenții, de mecanicisme, de apatie, indiferență si egoism… Că nu sunt doar indivizi în stare de libertate și că, într-o zi, ar putea chiar să devină oameni liberi.

Editorial publicat pe blogul lui Vasile Dâncu