OraNoua.ro
Publicat în 15 mai 2013, 20:25 / elite & idei

Vasile Iuga: Consideraţii asupra interesului naţional pentru Romania în sec. XXI

Vasile Iuga: Consideraţii asupra interesului naţional pentru Romania în sec. XXI
vasile-iuga-pwc

de Vasile Iuga

Cât este oare de relevantă o discuţie despre interesul naţional al României, ţară membră UE şi NATO, conectată la economia şi comunicarea globală?  O asemenea discuţie ar trebui să înceapă probabil cu o analiză a marilor proiecte ale românilor din ultimii 150 de ani.

Începând din secolul XIX, românii au urmărit câteva mari obiective: realizarea statului naţional român unitar şi modernizarea acestuia, respectiv integrarea în comunitatea europeană de naţiuni. Dacă proiectul unificării s-a finalizat în 1918, iar integrarea europeană a avansat considerabil, cel al modernizării a rămas din păcate incomplet până în prezent.

Regimurile politice care s-au succedat în ultimii 150 de ani au avut propria interpretare asupra a ceea ce ar fi trebuit să reprezinte modernizarea României.

Până în 1945, modernizarea a fost abordată în două game. Pe de o parte, doctrina liberală „prin noi înşine” a identificat cheia modernizării României în dezvoltarea sectorului industrial şi a capitalului autohton, prin practicarea unor tarife protecţioniste şi prin impunerea unor restricţii capitalului străin. Criticii acestei abordări au acuzat utilizarea practicii contractelor cu statul, care reprezentau principalele surse de afaceri pentru industriaşii României. Pe de altă parte, viziunea economică naţional-ţărănistă a urmărit deschiderea României în faţa capitalului străin pentru dezvoltarea unor sectoare cheie, cum ar fi cel petrolier, infrastructura şi comunicaţiile. În acest caz s-au criticat mai ales maniera şi condiţiile în care au fost acordate concesiunile.  Totuşi, în pofida unor progrese de necontestat (dar şi a prezentării idealizate a perioadei interbelice), România avea la începutul anilor ’40 o economie subdezvoltată, cu un sector agricol dominant, dar cu o productivitate scăzută, care angaja cea mai mare parte a populaţiei.

În perioada comunistă, proiectul de modernizare a fost de inspiraţie stalinistă, respectiv industrializare în ritm accelerat, cu sacrificarea agriculturii şi a consumului, pentru o rată ridicată de investiţii în industrie. Până în anii ’70, această abordare a asigurat rate relativ ridicate de creştere, pe fondul unei dezvoltări extensive, a valorificării forţei de muncă suplimentare eliberate din agricultură, precum şi a integrării economice pe scară largă a femeilor. Relativul succes pe o perioadă scurtă a acestui model a creat în cercurile conducătoare iluzia şansei recuperării decalajelor economice faţă de Occident. Modelul pentru faza următoare a fost bazat pe contractarea de credite externe pentru cumpărarea de licenţe în scopul creşterii competitivităţii produselor industriale pe pieţele internaţionale. România, similar cu celelalte ţări socialiste, a pierdut după 1970, şi mai ales în anii ’80, cursa revoluţiei tehnologice, iar investiţiile în licenţe nu au generat competitivitate în industrie. Datoria externă a crescut nesustenabil. Deficitele s-au adâncit, iar ţările socialiste s-au confruntat cu o dilemă dureroasă: fie intrarea în incapacitate de plată, respectiv restructurarea datoriei externe (cazul Poloniei şi Ungariei), fie rambursarea acesteia prin export de produse alimentare de bază şi limitarea drastică a importurilor, cu impact dramatic asupra nivelului de trai al populaţiei, aşa cum a fost cazul României. Toate acestea anunţau sfârşitul experimentului, care a suferit un colaps rapid spre sfârşitul anilor ’80, în condiţiile prăbuşirii preţului ţiţeiului, cu impact dramatic asupra exporturilor Uniunii Sovietice.

Această perioadă a fost în mare măsură una irosită pentru România, printre puţinele câştiguri fiind anumite proiecte mari de infrastructură, un nivel bun al învăţământului tehnic şi rambursarea datoriei externe, cu preţul unor sacrificii sociale şi economice mari, cu impact nu doar asupra nivelului de trai, dar şi al dotării întreprinderilor româneşti, acestea rămânând în multe domenii la nivelul tehnologic al anilor ’60 şi ’70, şi nefiind competitive în plan extern. În acelaşi timp, moştenirea perioadei socialiste a fost reprezentată şi de dezastrul din agricultură, de fractura socială profundă şi de generaţiile de sacrificiu cu destine frânte. Era evident că nici utopia socialistă nu a dus la eliberarea ţării din capcana subdezvoltării şi că aceasta trebuia abandonată.

După 1989, românii şi-au dorit revenirea în sânul familiei europene şi recuperarea decalajelor faţă de Occident. Dacă în planul libertăţii şi al democraţiei au fost făcute progrese enorme, iar în plan politic şi militar integrarea a fost finalizată instituţional între 2004 şi 2007, când ţara a devenit membru NATO şi al Uniunii Europene, nivelul de dezvoltare economică al României a rămas mult în urma ţărilor vest-europene.  După aderarea la NATO şi UE, România s-a trezit lipsită de viziune şi de un proiect naţional cuprinzător, dezbaterea despre o strategie post-aderare fiind repede uitată. Este clar că nici această a treia încercare de modernizare nu a permis până acum depăşirea subdezvoltării economice în care se află ţara.

Cum ar trebui aşadar să se creioneze un proiect naţional de dezvoltare pentru România, ţinând cont de noul statut, de stat membru al NATO şi al Uniunii Europene, şi de participant la economia globalizată, dar şi de contextul geopolitic actual?

 

Contextul politicii externe a României

După 1989, a fost clar că ţări precum Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria aveau o foaie de parcurs bine definită, care urma să le aducă relativ rapid în sânul comunităţii europene şi al NATO. De altfel, printre primele proiecte de asistenţă financiară occidentală pentru statele ex-comuniste s-au numărat fondurile PHARE (Poland and Hungary Assistance for Restructuring their Economies). În schimb, ţări precum România, Bulgaria şi cele din fostul spaţiu iugoslav şi ex-sovietic păreau parcate undeva în zona gri între sferele de influenţă americană şi europeană, şi respectiv cea a Rusiei. Fără îndoială că această perioadă de incertitudine a fost influenţată şi de evoluţiile politice neclare din aceste ţări de la începutul anilor ’90, opţiunea acestora pentru democraţie şi capitalism conturându-se mai târziu şi cu mai mare dificultate.

Interesul Statelor Unite pentru România a crescut însă după intervenţia militară din Serbia din 1999, atunci când ţara a oferit acces la spaţiul său aerian forţelor NATO. După 11 septembrie 2001, când priorităţile strategice ale Statelor Unite au început să se concentreze în zona Orientului Mijlociu şi a Asiei Centrale, România a devenit o piesă importantă în angrenajul logistic al armatei americane, participând totodată cu trupe combatante în intervenţiile din Afghanistan şi Irak.

Statele Unite, după 10 ani de activitate militară intensă în Asia şi Orientul Mijlociu, care le-au suprasolicitat resursele, şi după ce criza economică a retrasat priorităţile administraţiei de la Washington, par să intre într-o perioadă de reducere a angajării internaţionale. Primele semne ale acestei schimbări de orientare a Washingtonului au fost vizibile în momentul intervenţiei militare din Libia, atunci când Statele Unite au lăsat rolul de vioară întâi forţelor franceze şi britanice. Recenta intervenţie militară franceză din Mali arată că americanii sunt mai degrabă dispuşi să asigure suport informaţional şi logistic forţelor aliate decât să se angajeze direct în operaţiuni militare. Cea mai mare parte a trupelor americane a fost retrasă deja din Irak, iar scenariul urmează să se repete în Afghanistan. În Europa, aşa cum arată Thomas Friedman, Statele Unite vor rămâne angajate în plan militar pentru apărarea vulnerabilei câmpii nord-europene, din Polonia până în Franţa. În schimb, în Intermaris, spaţiul dintre Marea Baltică şi Marea Neagră, care include România şi care este mai bine protejat natural de piscurile Carpaţilor, Statele Unite vor păstra o prezenţă discretă şi indirectă.

Europa trece în prezent printr-o perioadă de profunde şi violente frământări economice, politice şi sociale, fiind nevoie de lideri cu energie şi determinare pentru a duce proiectul de integrare europeană mai departe, către un model federal, dar şi de măsuri ferme pentru apărarea monedei europene şi refacerea competitivităţii unora dintre statele europene puternic afectate de criză (Grecia, Spania, Portugalia, Italia). Chiar dacă momentul de vârf al crizei euro pare a fi trecut în 2012, situaţia din zona Euro rămâne în continuare dificilă, fiind marcată şi de adâncirea crizei sociale şi manifestarea unor tendinţe separatiste.

Rusia se află într-o perioadă de refacere a zonei de influenţă şi de reafirmare a forţei sale. Chiar dacă dependenţa tradiţională de exporturile de energie şi materii prime i-a relevat vulnerabilitatea în momentul declanşării recesiunii globale din 2009, economia ei este totuşi într-o creştere vizibilă. Deşi nepopulară, susţinerea pe care Rusia a oferit-o regimului sirian al lui Bashar al-Assad a arătat ambiţia Moscovei de a reveni ca un actor semnificativ în bazinul Mediteranei şi în Orientul Mijlociu. De asemenea, Rusia a beneficiat de schimbări favorabile de regim atât la Kiev, cât şi la Tbilisi, care în trecut păreau avanposturi occidentale în fostul spaţiu sovietic.

Ce presupune acest context pentru România? Potrivit teoriei relaţiilor internaţionale, statele mici şi medii, din rândul cărora face parte şi România, trebuie să-şi asigure securitatea prin recursul la principiile dreptului internaţional, în cadrul unor alianţe care să le multiplice forţele şi în interiorul cărora să-şi promoveze interesele. Din postura sa de membru al Uniunii Europene şi al NATO, România are la dispoziţie mijloace pentru atingerea obiectivelor de politică externă şi de securitate. Trebuie doar ca autorităţile să aibă perseverenţa de a construi coaliţii în cadrul Uniunii Europene pe diverse proiecte – aşa cum este, spre exemplu, Parteneriatul estic sau construcţia marilor coridoare energetice care să lege zona Caucazului de Europa. Înainte de aceasta însă ar trebui ca administraţia de la Bucureşti să amelioreze relaţia cu Bruxelles-ul şi cu marile cancelarii europene, caracterizată în prezent de dificultăţi, începând cu opoziţia unor state membre faţă de admiterea României în spaţiul Schengen, continuând cu rapoartele MCV, precum şi cu schimburile mai dure de replici din timpul crizei politice din vara anului trecut.

România trebuie să-şi păstreze relaţia specială cu Statele Unite. Ţara noastră se numără printre primii semnatari ai tratatului privind scutul anti-rachetă, o componentă a acestui scut urmând a fi amplasată în România. Relaţia specială cu SUA – indiferent de administraţia de la Washington – trebuie să fie printre priorităţile autorităţilor de la Bucureşti.  Este necesar ca România să transpună relaţiile bune din plan militar şi politic în relaţii economice pe măsură şi într-un volum crescut de investiţii americane.

Dar această relaţie specială cu Statele Unite nu trebuie să ignore realitatea geopolitică din zona ţării noastre, aflată la întretăierea intereselor politice şi economice a altor două mari puteri: Germania şi Rusia. Pe de o parte, Germania, aflată într-un moment astral al istoriei ei postbelice, a devenit de la începutul crizei datoriilor suverane actorul cheie în Uniunea Europeană, iar doamna Merkel liderul de facto al Europei. Relansarea economică a continentului, precum şi noua configuraţie a arhitecturii instituţionale a Uniunii Europene, vor fi influenţate în mare măsură de Germania, cu atât mai mult cu cât Marea Britanie continuă să se plaseze pe o traiectorie ezitantă în relaţiile cu Bruxelles-ul, iar Franţa, Italia şi Spania se confruntă cu probleme economice structurale masive, având nevoie de suportul Berlinului. România trebuie să caute să cultive relaţia cu Berlinul şi să o întărească. Germania este printre cei mai mari investitori în economia românească, iar legăturile comerciale s-au consolidat mult în ultima perioadă.

Pe de altă parte, România are nevoie de resetarea relaţiei cu Moscova. Dincolo de faptul că Rusia va rămâne un important actor politic şi militar pe plan regional, forţa economică a acesteia va creşte tot mai mult în următorul deceniu. Abordarea pragmatică a relaţiei cu Moscova trebuie să pună între paranteze problemele istorice şi să caute să atragă marele vecin de la Răsărit în proiecte economice atrăgătoare. Un exemplu ar fi parteneriatul dintre Romgaz şi Gazprom pentru transformarea unor zăcăminte gazeifere epuizate în depozite de gaze naturale care să poată fi folosite pentru a stoca gaze din import.

O altă preocupare ar trebui să o reprezinte dezvoltarea relaţiei cu China. În acest moment, China este a doua cea mai mare economie a lumii, iar proiecţiile arată că aceasta ar putea depăşi economia Statelor Unite în jurul anului 2030, în condiţiile păstrării ritmului actual de creştere. Dincolo de ponderea în creştere în economia globală, China dispune de resurse considerabile pentru investiţii. Se estimează că fondul suveran China Investment Company are la dispoziţie peste 400 de miliarde de dolari pentru investiţii în străinătate. Miza îmbunătăţirii cooperării cu Imperiul de Mijloc este prin urmare foarte importantă pentru România. Relativ ignorată de România la începutul anilor 2000, relaţia cu Beijingul a fost redescoperită recent. Pe plan politic, România este una dintre puţinele ţări europene deloc critice faţă de politica Chinei în ceea ce priveşte drepturile omului. Acest pragmatism ar trebui însoţit însă şi de acţiuni concrete care să atragă investiţii chineze majore.

Un actor important în vecinătatea României este Turcia, ţară care, dacă îşi va păstra actualul ritm de dezvoltare, ar putea deveni a cincea economie europeană la orizontul anului 2050 şi de departe cea mai importantă în Europa de Sud-Est, o adevărată placă turnantă între Occident şi Orient. În fine, trebuie refăcute relaţiile cu ţările din Orientul Mijlociu şi din Africa, regiuni dinamice din punct de vedere economic în deceniile viitoare şi unde produsele şi companiile româneşti au oportunităţi de piaţă atrăgătoare.

România este al doilea stat ca mărime şi populaţie din Europa Centrală şi de Est, dar manifestările sale regionale sunt, în continuare, timide, emoţionale, reactive şi oportuniste. Experienţa ei ar putea să fie un model pentru ţările care vor să adere la UE, însă relaţiile cu vecinii sunt cu suişuri şi coborâşuri. În ultimul an, relaţia cu Ucraina s-a ameliorat, cea cu Moldova este, în continuare, complexă, iar cea cu Serbia pare să sufere din cauza disputelor pe tema drepturilor comunităţii româneşti. România ar trebui să profite mai mult de statutul de membru al UE pentru a dezvolta dialogul cu vecinii săi.

 

Dezvoltarea economică şi valorificarea avantajelor României

Dacă pilonul geostrategic şi de securitate al României pare pentru moment stabil (deşi anumite evoluţii recente ar fi de natură să îngrijoreze), cel al dezvoltării economice (şi care este cel puţin la fel de important) este fragil şi se constituie într-o vulnerabilitate semnificativă care trebuie înlăturată printr-o creştere susţinută şi durabilă.

Întrebarea cheie este cum poate o ţară să recupereze decalajele şi să devină o economie competitivă într-o lume globalizată în care „învingătorul ia totul”. Soluţia, după unii autori, aşa cum este coreeanul Ha-Joon Chang, constă în menţinerea unei economii închise, cu un stat autoritar şi intervenţionist, care controlează comerţul exterior, dirijând resursele valutare obţinute din exporturi către dezvoltarea unor sectoare strategice (în parteneriat cu sectorul privat), urmată de deschiderea treptată şi selectivă a pieţei interne la competiţie. Acest model de dezvoltare de succes în Asia de Sud-Est (a se vedea Coreea de Sud) a fost experimentat şi de către statele socialiste est-europene (mai puţin implicarea sectorului privat), cu rezultatele cunoscute. O asemenea abordare este însă imposibil de aplicat în situaţia actuală a României.

Există însă ţări ca Polonia, Cehia şi statele baltice care au câştigat pariul deschiderii pieţelor în contextul globalizării, fără a urma modelul dirijismului economic. O posibilă explicaţie parţială a reuşitei acestora o reprezintă tradiţia istorică, cultura, sistemul de valori şi tăria instituţiilor. Dincolo de acestea, au contat însă curajul în aplicarea măsurilor de reformă a economiei, viteza cu care s-au schimbat cadrul legal şi cel instituţional, precum şi calitatea sistemului de educaţie. S-ar putea discuta mult despre greşelile făcute de România în reforma economică în ultimii 20 de ani. Mai important este însă ce se poate face pentru viitor, plecând de la realitatea din ţară.

Care este situaţia României în acest moment? Ţara este codaşă în privinţa competitivităţii. Potrivit raportului IMD asupra competitivităţii globale, se află pe locul 53 din 59 de economii analizate, în urma Cehiei, Poloniei, Ungariei şi Slovaciei. De notat că România a mai pierdut 3 poziţii în 2012 în acest clasament. De asemenea, potrivit Băncii Mondiale, România se situează pe locul 72 (din peste 180 de economii analizate) în raportul Doing Business, singura categorie la care a făcut progrese în ultimii doi ani fiind cea a uşurinţei plăţii taxelor. Există un singur domeniu în care ţara este performantă în acest clasament, cel legat de accesul la credit, respectiv locul 12. În schimb, la aproape toţi ceilalţi indicatori, România este în a doua jumătate a clasamentului Băncii Mondiale.

Situaţia macroeconomică a României este stabilă şi mai bună decât a multor alte ţări din UE. Problema o reprezintă ritmul de creştere al PIB, care de câţiva ani s-a stabilizat la 1.0 – 1.5 % pe an, insuficient pentru a genera dezvoltare şi a reduce decalajele faţă de economiile occidentale, în condiţiile în care ar fi necesar un ritm de  3 – 4 % pe an. O altă problemă o reprezintă structura economiei româneşti, în care o pondere semnificativă a PIB (cca 60%) depinde de consum (urmare a perioadei de expansiune din perioada 2003 – 2008, finanţată din credite), şi operează cu o valoare adăugată redusă şi consumuri energetice mari pe unitatea din PIB. În creionarea strategiei economice a României, ar trebui ţinut cont de poziţia geostrategică, mărimea pieţei interne, resursele naturale, potenţialul energetic şi agricol al ţării, dar şi de contrângerile reprezentate de insuficienţa resurselor financiare şi de dependenţa de finanţarea internaţională, de starea infrastructurii şi de declinul demografic accentuat.

În aceste condiţii, întrebarea este ce se poate face pentru a genera creştere economică cu respectarea constrângerilor.

Capitalul străin are o poziţie dominantă în anumite sectoare ale economiei (financiare, telecomunicaţii, energie, farma etc.), ceea ce îl transformă într-un actor important. În sfârşit, prin acordurile semnate cu finanţatorii internaţionali, România trebuie să se încadreze în ţinte de deficit ambiţioase.

Statul poate contribui semnificativ la dezvoltarea economică prin politici publice şi legislative, lucrând în parteneriat cu sectorul privat, cu investitorii români şi străini. Câteva sugestii în acest sens:

România ar trebui să revadă urgent întregul cadru legislativ în vederea simplificării, modernizării şi clarificării acestuia. O legislaţie modernă şi eficientă nu costă bani, dar conduce la dezvoltare economică. Se subestimează spre exemplu potenţialul extraordinar de modernizare pe care îl au un cod civil şi un cod de procedură civilă avansate. Un exemplu este rolul Codului Civil al lui A.I. Cuza în dezvoltarea României din a doua jumătate a secolului XIX până în secolul XXI.

Având în vedere insuficienţa capitalului autohton, dar şi fluxul tot mai scăzut de investiţii străine, este vital pentru România să identifice modalităţi ieftine de finanţare, cum ar fi fondurile europene. E nevoie de creşterea dramatică a gradului de absorbţie al acestora. Este îmbucurătoare în acest sens prelungirea termenului până la care România poate atrage fondurile europene din actualul exerciţiu financiar al Uniunii Europene, până în 2016.

Infrastructura ar putea fi modernizată prin utilizarea fondurilor europene şi prin proiecte PPP. Este nevoie de îmbunătăţirea legii PPP pentru a o face aplicabilă.

România dispune de un potenţial energetic semnificativ. Pe de o parte, are resurse primare variate, deşi nu abundente, şi are un oarecare potenţial de export. Dezvoltarea exploatărilor de gaze naturale din bazinul Mării Negre, a celor de gaze de şist din Dobrogea şi Moldova, şi continuarea sprijinirii investiţiilor în energii regenerabile, ar consolida şi mai mult sectorul. Este important însă ca exploatarea resurselor energetice să se facă în mod sustenabil şi în beneficiul cetăţenilor români.

Pentru dezvoltarea acestor resurse este nevoie de un cadru fiscal legislativ stabil şi predictibil şi de o politică de redevenţe înţeleaptă, care să împace nevoia de venituri bugetare suplimentare cu încurajarea investiţiilor în domeniu. De asemenea, este nevoie de deschiderea României la piaţa europeană a energiei prin finalizarea interconectărilor cu sistemul de transport energetic european şi diversificarea surselor de aprovizionare. România trebuie să îşi joace în mod inteligent cartea şi în viitoarele coridoare energetice regionale care vor conecta Caucazul şi Orientul Mijlociu de Europa.

Un alt sector cu un potenţial important este cel agricol. Ţara dispune de mari suprafeţe de teren arabil. Agricultura este domeniul care a beneficiat până acum cel mai mult de pe urma aderării la Uniunea Europeană. Ţinând cont de faptul că mare parte parte din banii europeni pentru agricultură sunt reprezentaţi de plăţi directe, gradul de absorbţie al fondurilor europene în acest sector a fost peste media naţională. Au apărut deja jucători puternici care îşi dezvoltă companii integrate, pe principiul „de la fermă la furculiţă”, fructificând întregul lanţ valoric al producţiei agricole. În acest domeniu, cheia o reprezintă adoptarea unui cadru legislativ şi a unor politici fiscale care să ducă la o schimbare în regimul proprietăţii şi al comportamentului producătorilor agricoli. Trebuie stimulată consolidarea suprafeţelor agricole, dar şi formulele asociative. În afară de politicile fiscale, statul trebuie să sprijine sectorul prin investiţii majore în sistemele de irigaţii, pentru a reduce dependenţa de factorii climatici.

Prin valorificarea poziţiei sale strategice, de ţară de graniţă a Uniunii Europene cu acces la bazinul Mării Negre, România poate deveni un hub energetic şi logistic regional. Pentru aceasta însă e nevoie de dezvoltarea unor proiecte majore de infrastructură – feroviară (conexiuni Ro-LA), rutieră şi navală. Ţara trebuie să îşi consolideze poziţia în cadrul coridoarelor europene, inclusiv prin Strategia Dunării.

O politică fiscală care să încurajeze importurile de componente provenind din Asia în vederea reexportului în Europa, poate face din România, respectiv portul Constanţa, un centru logistic de importanţă regională, similar cu Rotterdam şi Hamburg, care deservesc zona Europei Occidentale.

De asemenea, adoptarea unei legislaţii a holdingului în România ar duce la atragerea de capital străin în ţară şi ar putea face din Bucureşti centrul financiar şi de management al investiţiilor din zona Balcanilor, mai ales în condiţiile restructurării semnificative a activităţilor unor zone offshore.

În această perioadă a globalizării 3.0, competiţia nu se mai face doar la nivelul statelor şi al corporaţiilor internaţionale, dar şi la nivelul indivizilor, care pot specula avantajele tehnologiei informaţiei pentru a intra direct în relaţii de muncă cu angajatori străini. Este deseori menţionat potenţialul deosebit al României în IT şi software. Statul ar trebui să încurajeze prin facilităţi fiscale atragerea de investiţii private în clustere tehnologice şi de proiectare în jurul centrelor universitare, pentru a putea reţine talentele în ţară şi pentru a creşte competitivitatea economiei româneşti.

Reţinerea talentelor este esenţială pentru orice ţară în condiţiile economiei globalizate care încurajează mobilitatea forţei de muncă. O soluţie o reprezintă menţinerea unei fiscalităţi competitive pentru forţa de muncă calificată.

Este nevoie de o discuţie cu largă participare asupra unui pact economic pentru România. În esenţă, ţara nu îşi mai poate permite întârzieri semnificative în proiectul de dezvoltare fiindcă şi-ar crea vulnerabilităţi inacceptabile pe termen lung. Sperăm că aceste consideraţii sumare pot reprezenta un început de răspuns la întrebarea din începutul articolului.

Ultima ora:

bloggeri-moldova-eugen-tomac-5536

ObservatorEugen Tomac despre Quintus: Un fiu al Basarabiei care lăcrima când își amintea România tinereții sale

bloggeri-moldova-eugen-tomac-5536

PoliticEugen Tomac despre Quintus: Un fiu al Basarabiei care lăcrima când își amintea România tinereții sale

Leonard Orban at the EC

EconomieLeonard Orban: Oricât am fi de frustrați, aderarea la zona euro e opțiunea corectă de consolidare și dezvoltare

ovidiu-nahoi

ExternOvidiu Nahoi: Atenție la Barcelona!

cristian-grosu

EvenimenteCristian Grosu: Griji străine de pivnițele politicii românești – Reformarea iminentă a Europei și România nucleului dur

vintila_mihailescu2_350

CulturaVintilă Mihăilescu: Forumul Tradițiilor Creative

raed-arafat

SocialRaed Arafat: Prima descarcerare din România s-a făcut în Mureș; un motiv pentru care WRC se organizează aici

radu-carp-fcd-3028_n

MoldovaRadu Carp: Există un sistem electoral care poate produce un plus de democraţie în Republica Moldova?



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe