În prezent, România se găseşte într-o situaţie de dependenţă relativ scăzută de importurile de energie, comparativ cu alte ţări din Uniunea Europeană (Fig. 1). În 2011, producţia internă a fost de 27,5 milioane tone ţiţei echivalent (mil. tep), acoperind 78% din cererea primară de energie de 34,9 mil tep. Din cele 27,5 mil tep produse, 19,5 mil tep erau acoperite de ţiţei, gaze şi cărbune, restul de 8 mil tep de nuclear, hidro şi regenerabile (Fig. 2).

Fig. 1                                                                                   Fig. 2

1 Include combustibili derivaţi (cocs, gudron, smoală şi benzol), energie nucleară, hidroenergie, biomasă şi  alte regenerabile
2 Valorile sunt prezentate la nivelul importului exclusiv exporturi; importuri cărbune 0,6 mn toe; exporturi în valoare de 1,1 mn toe;
Sursa: EU Energy Trends (2009); INSSE (2011)

Spre comparaţie, în UE, cererea primară de energie este asigurată doar în proporţie de 47% din producţia internă, diferenţa provenind din importuri.
România a avut în trecut o dependenţă scăzută de importuri (Fig. 3).

Fig. 3

1 Regenerabilele includ energia hidro, lemne de foc (inclusiv biomasă) şi alte regenerabile
Sursa: 1980 – 1992: website: tititudorancea.com, Balanţa Energetică 1992 – 2011

Dacă se analizează situaţia balanţei energetice a României în următorii 20 de ani (Fig. 4), construită pe bază de informaţii publice disponibile în acest moment, cu estimările şi aproximările inerente, dar cu grad rezonabil de certitudine, dependenţa istorică scăzută de importuri a României s-ar putea modifica semnificativ în viitor, în condiţiile creşterii cererii interne de energie, a continuării declinului producţiei de petrol şi gaze din zăcămintele aflate în exploatare, a neimplementării programului de creştere a eficienţei energetice şi a nedezvoltării rezervelor de gaze (convenţionale, neconvenţionale şi perimetre maritime de mare adâncime) şi de petrol (convenţionale).

Potenţialul de creştere a producţiei de petrol şi gaze pentru perioada 2010 – 2030 este estimat între 120 şi 170 mil tep (Fig. 4), care nu ar face însă decât să compenseze declinul producţiei din zăcămintele aflate în exploatare în prezent (producţia actuală fiind de circa 12,8 mil tep anual). Valorificarea rezervelor potenţiale de petrol şi gaze şi atingerea ţintei de creştere a eficienţei energetice ar putea determina o scădere a ponderii importurilor în total consum la un nivel de 18% în 2030. La orizontul anului 2030 există riscul ca, în absenţa investiţiilor care să permită valorificarea rezervelor potenţiale de petrol şi gaze şi atingerea ţintei de creştere a eficienţei energetice, ponderea importurilor în total consum să crească până la 50%, iar importurile să reprezinte circa 88% din consumul total de petrol şi gaze estimat. Concluzia ar fi că entuziasmul manifestat recent în diverse cercuri cu privire la potenţialul de petrol şi gaze al României ar trebui temperat. Se estimează că, în medie, România ar trebui să investească în sectorul de energie între 3 şi 4 miliarde de euro anual. Pentru a menţine producţia de petrol şi gaze aproximativ la nivelul actual, sunt necesare investiţii de circa 30 mld euro (cumulat pentru convenţional, neconvenţional şi offshore), respectiv 1,5 mld. anual în perioada 2010 – 2030. Merită subliniat de asemenea faptul că pentru a menţine importurile la un nivel rezonabil, ar trebui implementate şi programe de creştere a eficienţei energetice care să ducă la scăderi ale consumului primar de energie cu peste 40 mil tep în aceeaşi perioadă.

Balanţa energetică a României 2010 – 2030

Fig. 4
1 Potenţial de ţiţei şi gaze naturale convenţionale estimat pe baza Strategiei Energetice a României pentru perioada 2011 – 2035
2 Estimat conform Raport anual Petrom 2011
3 Producţia şi nivelul investiţiilor din ape adânci, bazate pe declaraţiile publice după prima descoperire
4 Estimat rezerve dovedite de gaze neconvenţionale conform World Shale Full Gas Report publicat de US Energy Information Administration în Aprilie 2011
5 World Bank Functional Review a sectorului energetic şi a mediului de afaceri
* Strategia Energetică 2007 – 2020; declaraţie Petrom în cadrul Mediafalks Energy Talks – Necesarul de investiţii în sectorul energetic românesc
Sursa: Strategia energetică a României 2011 -2035, EIU Energy Trends

Ceea ce ar trebui menţionat în legătură cu balanţa energetică a României pe perioada 2010 – 2030 (Fig. 4) este faptul că ponderea importurilor va creşte semnificativ în totalul consumului până în 2020, când ar trebui să înceapă exploatarea rezervelor din perimetre maritime de mare adâncime şi a celor neconvenţionale (condiţionat de rezultatul explorărilor, de cadrul legal, de reglementare şi cel fiscal, de decizii comerciale etc.). Cu alte cuvinte, înainte de a fi mai independenţi, vom fi pentru o perioadă de cel puţin 10 ani mai dependenţi de importuri. În sfârşit, ar merita menţionat de asemenea că în Fig. 4 rezervele neconvenţionale (gaze de şist) sunt estimate pe baza unui raport publicat de US EIA în aprilie 2011. Un raport recent al aceleiaşi agenţii estimează rezervele de gaze de şist ale României la 1400 mld mc (înainte de a fi fost extrasă prima moleculă de gaze de şist). Există un număr semnificativ de cazuri, inclusiv în regiunea noastră (Polonia), în care estimări iniţiale foarte optimiste au fost revizuite dramatic în jos (între şase şi cincisprezece ori!), aşa încât o atitudine mai prudentă este mai potrivită, cel puţin până la finalizarea explorărilor.

Alternativa la neimplementarea programului de investiţii ar reprezenta-o creşterea importurilor pentru acoperirea cererii de energie. Întrebarea care se pune este ce ar fi rău în asta? Experienţa recentă a unor ţări poate reprezenta o lecţie utilă pentru România.

Brazilia s-a confruntat în ultimii 20 de ani cu o creştere semnificativă a consumului de gaze, în condiţiile în care producţia internă a rămas relativ constantă. Pentru a satisface cererea de gaze, s-a recurs la importuri masive din Bolivia. În ultimii ani, stabilitatea aprovizionării cu gaze din Bolivia a fost ameninţată de opoziţia violentă faţă de exportul de gaze şi de naţionalizarea sectorului. În plus, în Brazilia gazul este utilizat şi ca o soluţie de rezervă la energia electrică produsă de hidrocentrale, în condiţiile unei secete accentuate şi de durată. În consecinţă, ţara este nevoită să importe gaz natural lichefiat (LNG) pe care îl plăteşte foarte scump.

Un alt caz relevant este Argentina. Ţara este cel mai mare producător de gaze şi un producător semnificativ de ţiţei în America de Sud. Tradiţional, Argentina era un exportator net, însă situaţia s-a inversat recent şi aici, din cauza creşterii semnificative a consumului de gaze în condiţiile declinului producţiei. Controlul administrativ al preţurilor şi naţionalizarea operaţiunilor firmei spaniole Repsol au descurajat investiţiile şi au redus dramatic interesul pentru această ţară.

Şi, în sfârşit, un exemplu din imediata noastră vecinătate. Ucraina are o producţie internă de gaze relativ stabilă, care asigură aproximativ 20 % din consum. Diferenţa este acoperită de importul din Rusia. Ucraina avea o poziţie puternică în negocierea preţului gazului, ca ţară de tranzit pentru exporturile ruseşti de gaze către Europa Occidentală. După criza din 2009, care s-a manifestat printr-un minim al importurilor de gaz rusesc, consumul în sectorul industrial al Ucrainei şi volumul importurilor din Rusia au crescut semnificativ. Dar şi preţul gazului de import a crescut şi el cu 40% în ultimii doi ani.

Aceste exemple ne arată că dependenţa semnificativă de importuri şi un cadru de reglementare care nu încurajează investiţiile în dezvoltarea de noi resurse sau de surse alternative de aprovizionare cu energie la costuri rezonabile pot să aibă consecinţe negative asupra independenţei energetice a unei ţări şi asupra costurilor importurilor, respectiv a balanţei comerciale şi de plăţi.
Şi dacă este evident că importurile nu reprezintă o soluţie, se pune întrebarea ce ar trebui făcut ca România să menţină, în următorii 20 de ani, nivelul producţiei de ţiţei şi gaze, şi care sunt în acest context provocările cele mai importante. Se analizează în continuare situaţia şi perspectivele din sectorul de ţiţei şi gaze convenţionale, care poate avea o contribuţie rezonabilă la asigurarea independenţei energetice.

Se estimează că potenţialul suplimentar de petrol şi gaze convenţionale în perioada 2010 – 2030 este de 70-80 mn toe, necesitând investiţii de 15-18 mld euro, respectiv 0,75 – 0,90 mld Euro în medie (Fig. 4), anual.

Provocarea majoră o reprezintă, pe de o parte, structura fragmentată a câmpurilor petrolifere (multe zăcăminte mici – conform ANRM, Petrom operează 300 zăcăminte, iar Romgaz 121; în cazul Petrom, din cele 300 zăcăminte operate, 6 îi asigură circa 40% din producţie), iar pe cealaltă parte, maturitatea accentuată şi declinul pronunţat al producţiei (în conformitate cu o declaraţie ANRM din cadrul Oil Forum of the Energy Community 2009, România are zăcăminte mature, iar zăcămintele aflate în exploatare de mai mulţi ani au o rată de epuizare ridicată). În consecinţă, menţinerea nivelului producţiei va necesita eforturi semnificative pentru creşterea gradului de recuperare (IOR/EOR, prin injecţii de abur, polimeri etc.), cu consecinţe asupra creşterii costurilor tehnice în condiţiile în care costul pe barilul extras în România este în prezent cel mai ridicat din zona geografică a ţării noastre. Potenţialul relativ scăzut, volumul semnificativ de investiţii necesar, tehnologiile scumpe, costurile de extracţie şi nevoia de resurse de management semnificative fac ca investiţiile în extracţia de ţiţei şi gaze onshore din România să nu apară ca foarte atrăgătoare pentru investitori.

Investiţiile în producţia de petrol şi gaze convenţionale nu sunt însă numai o componentă esenţială a politicilor de asigurare a independenţei şi securităţii energetice a României şi de limitare a costurilor cu importurile, dar au şi efecte pozitive semnificative asupra economiei naţionale. Aceste efecte se clasifică în directe, indirecte şi induse. Efectele directe sunt legate de valoarea creată de sectorul de bază prin profituri, salarii, impozite. Cele indirecte se referă la valoarea creată de furnizorii şi clienţii care nu ar exista în ţară în absenţa sectorului de bază. În sfârşit, cele induse se referă la valoarea creată prin consum în economia generală a ţării.

Efectele investiţiilor în producţia de petrol şi gaze din surse convenţionale se cuantifică în creşterea PIB-ului, a veniturilor la bugetul de stat şi în crearea de locuri de muncă. Merită menţionate în mod deosebit efectele de multiplicare în economie pe care acestea le au. Astfel,  factorul de multiplicare de valoare adăugată brută este în medie de 2,3, în timp ce factorul de multiplicare pe forţa de muncă este de 4,3 – medii pe sectorul de petrol şi gaze din SUA    (Fig. 6).

Fig. 6
1 Sursa: PwC (2011), IHS (2009)

Concluzia ar fi că, în pofida faptului că rezervele nu au un potenţial foarte ridicat, proiectele din sectorul producţiei de ţiţei şi gaze convenţionale sunt justificate economic, utilizează tehnologii cunoscute, contribuie la independenţa şi securitatea energetică a ţării şi la echilibrarea balanţei comerciale şi de plăţi, cel puţin până la exploatarea comercială a gazelor neconvenţionale şi din perimetre maritime de mare adâncime, şi aduc beneficii economice, dar sunt riscante şi implică investiţii semnificative pe termen lung. De aceea ele trebuie încurajate şi nu minimizate. Investiţiile în acest sector necesită însă un cadru legal, fiscal şi de reglementare competitiv, stabil, predictibil şi transparent, care să fie discutat de guvern cu industria, comunitatea de afaceri, mediul academic şi societatea civilă.

Vasile Iuga, Country Managing Partner, PwC Romania