OraNoua.ro
Publicat în 8 mai 2013, 13:56 / 257 elite & idei

Vasile Iuga: Raportarea financiară între bun simţ şi normare juridică

Vasile Iuga: Raportarea financiară între bun simţ şi normare juridică

de Vasile Iuga

Country Managing Partner, PwC Romania

Rezumat: Eseul prezintă trăsăturile definitorii ale sistemului capitalist, evoluţia modelelor politice occidentale de-a lungul timpului şi felul în care acestea s-au reflectat la nivelul modelului de afaceri şi de raportare financiară. Autorul detaliază diferenţele dintre modelul de afaceri de tip anglo-saxon şi capitalismul continental, reliefând avantajele şi dezavantajele ambelor modele. Articolul prezintă de asemenea apariţia principalelor instituţii de supraveghere financiară şi a principiilor internaţionale de raportare financiară în strânsă legătură cu ciclurile economice mondiale. Autorul argumentează că soluţia pentru depăşirea crizei este mai mult capitalism, nu mai puţin.

 

Summary: The essay presents the defining features of the capitalist system, the evolution of the Western political models during history and the way these have reflected in the business and financial reporting models. The author details the differences between the Anglo-Saxon business model and the continental model, presenting the advantages and disadvantages of both models. The article presents the realities that lead to the foundation of financial regulation institutions as well as the founding principles of international financial reporting, in close connection to the cycles of the world economy. The author states that the solution for overcoming the crisis is more capitalism, not less.

Cuvinte cheie: capitalism, cultură, modele de afaceri, criză economică, sisteme de reglementare, raportare financiară;

 

Mai mult capitalism şi mai multă reglementare

 

Capitalismul a funcţionat şi funcţionează după regula „trial and error”: încearcă, împinge frontierele şi, dacă reuşeşti, ai câştigat şi obţii şi gloria; dacă ai eşuat, măcar unii învaţă din eşecul tău şi se îmbunătăţesc regulile de funcţionare ale sistemului. Pentru că în capitalism, spre deosebire de alte modele, tot ceea ce nu este specific interzis este permis.

Capitalismul a generat, în ultimele două secole, o perioadă de dezvoltare şi de prosperitate nemaiîntâlnită în istoria umanităţii, până la punctul la care s-a creat iluzia periculoasă că progresul ar fi o constantă a civilizaţiei noastre. Constatăm însă că progresul nu este în niciun caz garantat. Există în prezent semne de slăbiciune ale capitalismului, după cum există şi perioade de regres, de scădere economică şi chiar de punere în discuţie a modelului democratic. În condiţiile crizei globale actuale, există de asemenea o mare preocupare pentru o mai bună reglementare a pieţelor, inclusiv a celor financiare.

Civilizaţia în care trăim şi-a început ascensiunea în urmă cu 500 de ani. Peste fundamentele civilizaţiei europene – creştinismul, moştenirea antichităţii şi ideea romană despre stat – s-a suprapus o nouă formă de organizare a muncii: capitalismul; şi o nouă formă de guvernământ: democraţia. În ultimii 200 de ani, acest sistem a căpătat o dominantă anglo-saxonă, începând cu ascensiunea Marii Britanii şi apoi cu cea a Statelor Unite.

Există voci care afirmă că, în această perioadă, trăim declinul civilizaţiei noastre. Aceasta este o preocupare şi o îngrijorare majoră, pentru că civilizaţiile, atunci când se prăbuşesc, nu este obligatoriu să o facă lent. Un exemplu în acest sens ar fi Imperiul Roman de Apus, care după secole de declin treptat, s-a prăbuşit în doar câteva decenii.

Vorbind în termenii lui Oswald Spengler, istoria omenirii este reprezentată de o succesiune a civilizaţiilor. Orice civilizaţie este un proiect propus unui grup mare de oameni care fie decide din proprie iniţiativă să-l adopte, fie este forţat să o facă. Civilizaţiile au o curbă de evoluţie similară cu cea a multor sisteme biologice, respectiv o fază de început, urmată de una de dezvoltare, de creştere, de maturizare şi, în cele din urmă, de declin. Declinul se datorează întotdeauna slăbiciunilor interne, care se acumulează în timp şi care epuizează proiectul. S-a văzut, de-a lungul istoriei, prăbuşirea multor civilizaţii dominante. Marx spunea de altfel (fără a fi el autorul), că orice civilizaţie poartă în ea germenii autodistrugerii.

Se repetă acum istoria? Dacă în timpul Războiului Rece lumea a fost împărţite în două mari blocuri politico-militare ostile, organizate după principii ideologice antagonice – capitalismul şi democraţia pe de o parte, dictatura proletariatului şi economia planificată de stat pe de altă parte – după prăbuşirea comunismului Statele Unite au rămas în postura de hegemon global, într-o lume devenită dintr-o dată unipolară. Iată însă că doar 20 de ani mai târziu, se vorbeşte despre declinul puterii şi influenţei Statelor Unite, cauzat de ascensiunea statelor emergente, îndeosebi a Chinei, dar şi de slăbiciunile interne americane, îndeosebi deficitul bugetar şi cel comercial cu care America se confruntă de decenii. Nu trebuie însă subestimată capacitatea de reacţie şi de adaptare a americanilor. Profeţii despre declinul Statelor Unite s-au tot făcut în ultimii 40 de ani. La sfârşitul anilor 70, atunci când Statele Unite se confruntau cu o stagflaţie ce dura deja de un deceniu, îşi pierduseră principalul aliat din zona Golfului Persic ca urmare a Revoluţiei Islamice din Iran, Uniunea Sovietică era în plină ofensivă prin invadarea Afghanistanului, iar Japonia se profila drept principala economie a lumii în viitor, declinul Americii părea ireversibil. Lucrurile s-au schimbat însă radical în următorul deceniu. Venirea la Casa Albă a lui Ronald Reagan a redat cetăţenilor încrederea în visul american. La capătul unor eforturi dureroase orchestrate de Paul Volcker, Preşedintele Rezervei Federale din acea vreme, inflaţia a fost adusă sub control, iar creşterea economică a fost reluată. Pentru Uniunea Sovietică, aventura afghană s-a dovedit o capcană la fel de dureroasă precum a fost pentru Statele Unite implicarea în Vietnam, iar reformele iniţiate de Mihail Gorbaciov au sfârşit prin colapsul comunismului în Estul Europei. Cât priveşte Japonia, aceasta a intrat într-o stare de stagnare din care nu a reuşit să-şi revină nici în prezent. Partea cea mai dificilă a crizei actuale pare a fi fost deja depăşită de Statele Unite. Prăbuşirea sistemului financiar american a fost prevenită, iar declinul economic stopat. Preţul a fost însă creşterea fără precedent a cheltuielilor bugetare. Sarcina politicienilor de la Washington este acum de a găsi o rezolvare durabilă la problema datoriei publice, aşezând bugetul federal pe baze sănătoase. Soluţia reală pentru ieşirea din criză nu este mai puţin, ci mai mult capitalism, şi în cazul Statelor Unite. Mai mult capitalism, dar şi mai multă reglementare.

Ciclul creştere-criză (boom-doom) a fost acceptat ca fiind o caracteristică fundamentală a capitalismului. Violenţa ultimelor crize a născut însă semne de întrebare.

 

Capitalismul nu e populat doar cu îngeri

 

Crizele au influenţat modelul de raportare financiară şi de guvernanţă în ansamblu, pentru că sistemul capitalist învaţă din erori şi eşecuri. Spre exemplu, Marea Criză din 1929-1933 a dus la apariţia unui set complet de standarde de raportare financiară în Statele Unite. În paralel s-a creat instituţia auditului financiar care să ofere o asigurare rezonabilă cu privire la rezultatele financiare. În fine, a fost înfiinţată Securities and Exchange Commission, echivalentul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, pentru supravegherea burselor.

Timp de 70 de ani, totul părea să fie în regulă, ca şi cum s-ar fi găsit modelul ideal. Accentul în toată această perioadă a fost pe profitabilitate, iar evaluarea business-urilor s-a făcut prin multiplicarea profitului (cu diferite ajustări în funcţie de bursă, de industrie şi de perioadă). Dacă obiectivul a fost profitul, şi manipularea a fost în zona  profitului. Iar asta pentru că nici capitalismul nu este populat doar cu îngeri. Există şi acolo tentaţii, iar lăcomia şi frica fac parte în mod fundamental din natura umană.

Profunzimea şi durata prezentei crize au pus sub semnul întrebării viabilitatea modelului capitalist. Modelul actual este prea concentrat pe termen scurt şi duce la oscilaţii, la ciocniri care pot să rupă, la un moment dat, sistemul. E loc de optimism moderat însă. Capitalismul şi economia de piaţă au dovedit că au vitalitate şi capacitate de rezistenţă, au ieşit învingătoare din numeroasele încercări prin care au trecut. Iar transformările din ultimii 30 de ani au arătat că miliarde de oameni au depăşit subdezvoltarea ca urmare a accentuării procesului de globalizare.

Este adevărat că o parte dintre cetăţenii statelor europene, şi chiar şi o parte dintre americani, sunt în prezent debusolaţi, cochetând potenţial cu abandonarea modelului capitalist, iar în unele cazuri, chiar a modelului democratic. La o privire de ansamblu însă, se observă că începând cu anii 70, când primul val de democratizare a cuprins statele din Europa de Sud (Grecia, Spania şi Portugalia) şi până în anii 90 când s-a produs democratizarea Europei de Est şi a mai multor state asiatice, democraţia a fost în expansiune. Mai mulţi oameni trăiesc azi în state democratice decât oricând altcândva în istoria umanităţii. Cu toate neajunsurile sale, democraţia rămâne cel mai bun regim de guvernare imaginat de oameni. Iar dacă am avea îndoieli în privinţa acestui lucru, ar trebui să ne uităm la sacrificiile făcute recent de milioane de oameni în „Primăvara arabă”.

Cât priveşte modificarea echilibrului mondial ca urmare a ascensiunii statelor emergente şi a diminuării rolului şi relevanţei Statelor Unite şi Europei, trebuie spus că aceste noi mari puteri evoluează deocamdată în parametrii sistemului mondial construit de Occident, cu actualele instituţii globale (ONU, FMI, Banca Mondială, Organizaţia Mondială a Comerţului etc.), comunică între ei în limba engleză (devenită lingua franca a afacerilor internaţionale), şi utilizează modelul de afaceri, de relaţii internaţionale şi de raportare financiară occidentale. Întocmai precum longobarzii, goţii şi francii de odinioară au sfârşit prin a adopta religia creştină, a merge la terme, a mânca bine, a încuraja artele, şi au devenit italienii, germanii şi francezii de mai târziu, tot aşa ne putem aştepta şi ca, pe viitor, indienii, chinezii şi brazilienii vor adopta elementele definitorii ale civilizaţiei occidentale: capitalismul liberal şi democraţia.

Dar ca să vedem bine înainte este important să privim şi în trecut. Sunt importante cred, în acest sens, câteva consideraţii despre impactul pe care l-au avut de-a lungul istoriei modelele politice, sociale şi culturale asupra modului de a face afaceri şi respectiv asupra raportării financiare. Motiv de justifică un recurs la istorie. Astăzi însă, din nefericire, se observă din ce în ce mai mult tendinţa de a se renunţa la studiul istoriei, inclusiv la marile şcoli de business care sunt orientate mai puţin pe înţelegerea trecutului şi mai mult pe prezent şi pe asimilarea de cunoştinţe tehnice. În acest fel, tinerele generaţii de absolvenţi de business riscă să trăiască într-un prezent continuu, fără a înţelege cauzele istorice ale fenomenelor politice, sociale şi economice actuale. Iar după cum se ştie, cine nu-şi cunoaşte istoria este condamnat să-i repete greşelile.

 

Cheltuielile sub control: o lecţie pe care istoria o predă de sute de ani

 

Pentru a înţelege ascensiunea civilizaţiei noastre, trebuie explicate circumstanţele istorice în care a apărut aceasta. Pentru că rigoarea financiară, asigurată prin reglementări juridice înţelepte a fost dintotdeauna calea cea mai bună de ascensiune a progresului şi civilizaţiei. În jurul anului 1500, Imperiul Otoman a transformat jumătatea estică a Mediteranei în lac turcesc. Turcii deţineau hegemonia în răsăritul Europei, cuceriseră Imperiul Bizantin, Peninsula Balcanică, Levantul, Egiptul şi întrerupseseră Drumul Mătăsii şi comerţul cu mirodenii, care pornea din India şi Indonezia, urma rutele caravanelor şi apoi, transportat de corăbiile genovezilor şi veneţienilor, ajungea în Europa.

Odată cu blocarea Drumului Mătăsii şi a instituirii controlului absolut al turcilor asupra comerţului cu mirodenii, spaniolii şi portughezii s-au lansat într-o căutare a rutelor alternative către Indii pentru a obţine acces direct la sursele de mirodenii. Primii au fost portughezii, care au plecat spre est ocolind Africa. Spaniolii, blocaţi mai mult timp în lupta de reconquista pentru eliminarea arabilor din Peninsula Iberică, îşi încep mai târziu explorările mergând spre vest. Dar descoperirea lui Cristofor Columb – America – a schimbat profund cursul istoriei. Ca urmare a Acordului de la Tordesillas din 1494, mijlocit de către Papă, spaniolii şi portughezii şi-au stabilit zonele de expansiune, linia de demarcaţie fiind situată la jumătatea distanţei dintre Insulele Capului Verde (portugheze) şi Insulele din Marea Caraibilor descoperite de Columb (posesiuni spaniole). Spaniolii au descoperit în America Latină cantităţi enorme de aur şi argint. Influenţa şi ponderea Spaniei au crescut rapid; ea a dezvoltat o ambiţie de imperiu continental iar, sub Carol Quintul şi Filip al II-lea, a încercat să-şi impună hegemonia în Europa. Li se vor opune însă succesiv Franţa, apoi nou-apăruta Republică Olandeză şi în final Anglia, zădărnicind astfel ambiţiile imperiale ale ibericilor.

Enormele cantităţi de metale preţioase au finanţat campaniile militare ale regilor spanioli şi edificiile pe care aceştia le-au ridicat. Dar n-au îmbogăţit Spania. Dimpotrivă. Preţ de un secol, Spania s-a confruntat cu inflaţia, iar resursele financiare s-au îndreptat mai ales către producătorii de bunuri şi deţinătorii de capital, fie ei italieni sau flamanzi din zone mai dezvoltate economic decât Spania şi care au fost adevăratele câştigătoare ale descoperirilor geografice spaniole.

Ce se întâmpla în această vreme cu englezii? Popor trăind într-un climat neprietenos, cu sol sărac şi relativ lipsiţi de resurse, şi-au dorit şi ei să replice succesul Spaniei şi au declanşat propriile lor explorări geografice. Au început cu Jamaica, au stabilit câteva capete de pod în America de Nord, dar nu au găsit aur şi argint. Şi atunci, şi-au propus să ia aur şi argint de la cei care aveau, adică de la spanioli.

Piraţii britanici au început să jefuiască galioanele spaniole care transportau aur şi argint către Europa. Ulterior, s-a instituit chiar un sistem prin care Coroana Britanică acorda licenţă de piraterie (privateering), aceasta devenind o profesie privată reglementată. În schimbul licenţei, piraţii trebuiau să verse o parte din venituri Coroanei. Şi-acesta a fost începutul unei aventuri extraordinare a britanicilor, care, de la piraterie, trec prin faza de comerţ cu mirodenii din Orientul Îndepărtat, apoi la un imperiu financiar şi, în sfârşit, finalizează construcţia Imperiului Britanic, care a avut o importanţă covârşitoare în configurarea lumii moderne.

Un rol hotărâtor l-a avut fără îndoială şi tranşarea timpurie a raporturilor dintre Monarhie şi Parlament, prin transferul puterii politice reale din mâna monarhilor în cea a oficialilor aleşi de Parlament. Momentul Revoluţiei Glorioase din 1689, când Wilhelm de Orania a devenit rege al Angliei, a reprezentat totodată o infuzie olandeză de dinamism şi inovaţie adusă sistemului britanic. Acest model de monarhie parlamentară a oferit Marii Britanii stabilitatea politică de care avea nevoie pentru a-şi consolida statul şi a-şi constitui imperiul.

La temelia succesului britanic a stat şi echilibrul bugetar pe care au ştiut să-l păstreze de-a lungul timpului conducătorii de la Londra, aceştia păstrând cheltuielile sub control şi majorând taxele în vreme de război. Astfel, Marea Britanie a reuşit nu doar să-şi finanţeze propriile eforturi militare, ba chiar să-şi subvenţioneze când era cazul aliaţii de pe continent, fidelă principiului ei de a nu se angaja în alianţe permanente, ci doar în aranjamente menite să păstreze echilibrul puterii în Europa, cu Marea Britanie în rol de arbitru.

 

Modele de gestionare eficientă

 

Olandezii au construit şi un model nou de finanţare, cel prin care statul se împrumuta de la populaţie, şi pe care englezii l-au adoptat, la rândul lor, ceea ce a permis mobilizarea sistematică a unor resurse financiare mai mari, respectiv a unor flote mai numeroase şi mai puternice decât flota franceză (asta pentru că regele Franţei nu se împrumuta decât de la bancheri, care aveau resurse limitate). Englezii şi olandezii au încheiat, la rândul lor, un pact similar celui portughezo-spaniol şi şi-au împărţit dominaţia în Orientul Îndepărtat: englezii în India, iar olandezii în Indonezia.

La maxima sa expansiune, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, Imperiul Britanic controla un sfert din suprafaţa uscatului, un sfert din populaţia planetei şi 80% din mările relevante. Soarele nu apunea niciodată deasupra lui. Englezii stabileau regulile şi păstrau echilibrul puterii.

În materie de iniţiativă privată, în 1600, englezii înfiinţează faimoasa East India Trading Corporation, care a reprezentat embrionul iniţial pentru orice corporaţie, cu capital, acţionariat, guvernanţă, consiliu de administraţie, dividende. Ea a plătit, de-a lungul a 200 de ani, dividende de 16% pe an. O reuşită extraordinară! A administrat India timp de 200 de ani şi a avut o putere imensă, fiind de fapt cea care a reuşit să unească pentru prima dată acel sub-continent.

Un singur exemplu al puterii companiei: Războiul Opiumului. China, după 1420, s-a închis şi a trăit într-o splendidă izolare timp de 400 de ani, având în continuare iluzia superiorităţii sale. Englezii au cerut Chinei, la 1838, să deschidă cinci contoare de comerţ care să vândă la liber opiu, pe care East India Trading Corporation îl producea în India, şi să poată schimba opiumul cu ceaiul – pentru că ceaiul era adorat de englezi, iar faptul că chinezii acceptau doar plata în aur şi argint apăsa finanţele imperiului şi crea deficite mari. Chinezii au refuzat. Într-o bătălie din Golful Hong Kong, două nave britanice au scufundat, în două ore, 37 de nave chinezeşti. China s-a trezit atunci într-o realitate amară, iar ca urmare a tratatului de pace, s-au deschis contoarele de comerţ cu opium şi s-a mutat producţia de ceai din China în India.

Imperiul Britanic a fost şi un model de gestionare eficientă a coloniilor. Spre exemplu, numărul total al salariaţilor care se ocupau de India în Ministerul Coloniilor era de doar 2.000. Cu aceştia, englezii conduceau o ţară de sute de milioane de locuitori. În plus, britanicii au avut şi o politică inteligentă, aceea de a oferi suficientă autonomie coloniilor încât să le păstreze aproape chiar şi când acestea şi-au dorit să facă paşi spre independenţă. Aşa se face că relaţiile dintre Marea Britanie şi ţările din Commowealth sunt mai apropiate decât cele dintre alte puteri imperiale cu coloniile lor. Peste ani, acest model de autonomie a fost păstrat de britanici pentru a integra comunităţile de imigranţi din metropolă, sistemul britanic punând accent pe multiculturalism, pe când cel francez spre exemplu tratează toţi cetăţenii nediferenţiat, indiferent de originea lor etnică sau confesională, nerecunoscând existenţa vreunei minorităţi.

 

Statele Unite sau ascensiunea pe cale paşnică

 

Ce a generat superioritatea Europei şi cea anglo-saxonă? Niall Ferguson vorbeşte despre cele „5 killer applications” ale Occidentului: competiţia; ştiinţa; dreptul de proprietate; medicina; societatea de consum şi etica muncii.

David Landes subliniază faptul că Europa a devenit competitivă pentru că, datorită fragmentării, statele europene au fost mereu în competiţie, iar continentul s-a bucurat întotdeauna de diversitate culturală şi politică. Chiar dacă o mare parte dintre invenţiile importante au apărut în afara Europei, ele au fost perfecţionate în Europa datorită competiţiei. În Germania erau la un moment-dat 300 de stătuleţe care se concurau acerb. Alt exemplu este mica Elveţie – ţară în care pe fiecare vale a apărut o dinastie de ceasornicari. Prin contrast, în China, care în jurul anului 1500 ajunsese o ţară osificată, birocratică şi hipercentralizată, exista un singur ceas, enorm, de 12 metri înălţime, de o precizie ridicată, dar la care avea acces doar împăratul. Controlul timpului era o măsură a absolutismului chinez, în timp ce în Europa Occidentală, controlul timpului se democratizase. Această fragmentare iniţială şi concurenţa i-au făcut foarte bine micului apendice al masei enorme de uscat numită Eurasia, care devine pentru 500 de ani forţa economică şi militară dominantă în lume.

Ca un comentariu colateral, riscăm oare să vedem o birocratizare şi o centralizare similară, cu cea din China secolelor XVI-XIX şi în Uniunea Europeană a secolul XXI şi care să ducă la osificarea continentului?

De-a lungul timpului, puterile continentale –Franţa, Rusia, Germania – şi-au dorit să acceadă şi ele la marile mize mondiale, să construiască imperii coloniale şi să profite de pe urma lor. A apărut astfel competiţia între puterile maritime şi cele continentale. Până acum, cu toate războaiele şi cu toate sacrificiile pe care le-au făcut, puterile maritime au ieşit învingătoare în cele din urmă. Şi acestea au fost Imperiul Britanic, cu faimoasa Royal Navy, iar ulterior, Statele Unite, cu flotele de portavioane şi submarine nucleare, moştenitoarele Imperiului Britanic şi care au asigurat  controlul căilor maritime de transport. Teoriile lui Alfred Mahan despre supremaţia puterii navale s-au impus asupra celor ale lui Halford Mackinder şi ale continuatorului său rus, Aleksandr Dugin, despre rolul central al Eurasiei în controlul geopolitic al planetei.

Preluarea rolului de putere dominantă la nivel global de către Statele Unite s-a făcut însă pe cale paşnică, Marea Britanie acceptând rolul de partener junior în acest binom transatlantic după ce cele două războaie mondiale i-au şubrezit poziţia din punct de vedere economic şi militar. De asemenea, trebuie spus că atât Marea Britanie, cât şi Statele Unite, din postura de putere dominantă global au promovat şi au devenit campioni ai liberului schimb, în vreme ce ascensiunea lor s-a făcut mai degrabă sub umbrela protecţionismului economic.

 

Două modele de afaceri şi rădăcinile lor istorice

 

Statele Unite au apărut într-o lume dominată de imperii mercantiliste, iar la temelia noului stat au stat două libertăţi fundamentale: libertatea politică şi cea economică. Ascensiunea Americii s-a datorat unui concurs fericit de factori. Noul stat dispunea de un teritoriu vast şi abundent în resurse naturale, iar izolarea dată de cele două oceane care mărginesc Statele Unite a oferit securitatea de care tânăra democraţie americană avea nevoie pentru a se consolida. De-a lungul secolelor XIX şi XX, Statele Unite au devenit un creuzet în care imigranţi de etnii dintre cele mai diverse s-au sudat într-un nou corp politic animat de principiul libertăţii individuale consfinţit de Constituţie. Aici stă cheia de boltă a ascensiunii americane, cea care a permis Statelor Unite să preia întâietatea politică, economică şi militară globală.

Inevitabil, aceste caracteristici istorice, politice şi culturale şi-au pus amprenta şi asupra modelului de afaceri dezvoltat în ţările anglo-saxone şi respectiv pe continent.

Capitalismul anglo-saxon reflecta echilibrul puterii în societatea britanică şi era bazat pe iniţiativa privată, pe asumarea riscului şi pe obţinerea de profit, operând cu o fiscalitate moderată. Finanţarea statului se făcea în mod predominant prin împrumuturi interne, emisiuni de certificate de trezorerie. Finanţarea afacerilor se făcea majoritar prin bursă şi mai puţin prin bănci. Aceasta a determinat şi influenţat acţionariatul şi guvernanţa (CEO-ul sau directorul general, consiliul de administraţie, comitetul de audit şi adunarea generală a acţionarilor). Modelul a implementat principiul primordialităţii substanţei economice asupra formei juridice a tranzacţiilor. În acest mecanism, CEO-ul are putere maximă. El îşi desemnează echipa executivă şi raportează consiliului de administraţie şi acţionarilor asupra rezultatelor. La burse, aşteptarea este întotdeauna de profit în creştere. Remuneraţia CEO-ului şi a conducerii executive este bazată pe evoluţia cursului acţiunilor, care este determinată de profitabilitate, prin modelul de evaluare adoptat după Marea Criză din 1929-1933.

Presiunea pusă pe CEO face ca echipa de management să inoveze, să optimizeze pentru a satisface aşteptările investitorilor, având însă o anumită abordare pe termen scurt. Atunci când, însă, izvorul inovării se epuizează, apar tentaţiile, respectiv manipularea raportării financiare sau chiar frauda. Pentru a cenzura potenţialele excese ale CEO-ului, s-au implementat mecanisme de guvernanţă care, până acum, au fost încercări notabile, dar nu au dat încă în totalitate rezultatele aşteptate.

Despre burse, instituţii fundamentale ale capitalismului anglo-saxon,  s-a spus că sunt cele mai eficiente forme ale pieţelor şi de alocare a capitalului. Se consideră că această afirmaţie este adevărată în parte, dar nu în totalitate. La burse există asimetrie informaţională şi insider trading. S-a acceptat în cele din urmă că nici bursele nu sunt pieţe perfecte.

În comparaţie cu cel anglo-saxon, capitalismul continental era un model mai centralizat. Exemplul cel mai relevant a fost Franţa, cu statul şi organizarea religioasă cunoscută, amândouă structuri profund centralizate şi ierarhizate. Modelul continental era prescriptiv, iar obiectivul n-a fost, în primul rând, dezvoltarea afacerilor, ci impozitarea ridicată pentru susţinerea cheltuielilor statului. Colbert, faimosul ministru de finanţe, a fost cel care a dezvoltat un sistem complex pentru ca niciun francez să nu scape taxelor. După spusele lui Colbert, arta impozitării constă în a jumuli gâsca pentru a obţine cea mai mare cantitate posibilă de pene, fără a face însă gâsca să protesteze. Dezvoltarea businessului era un obiectiv secundar, taxele trebuiau plătite în primul rând. Centralismul era bine ilustrat de afirmaţia lui Ludovic al XIV-lea „statul sunt eu”. Mult mai puţin dinamic, capitalismul continental se finanţa preponderent prin bănci şi mai puţin prin intermediul burselor de valori. Avea multe părţi interesate, dincolo de acţionari – guverne, salariaţi, şi o abordare, în general, pe termen mai lung a obiectivelor de afaceri.

 

Cămaşa de aur a globalizării şi pericolele „marii deschideri”

 

În competiţia dintre cele două, până recent, modelul anglo-saxon părea a fi învingător. De unde şi dorinţa de a-l implementa şi în ţări cu capitalism continental. Franţa şi Germania au făcut eforturi, începând cu anii 60, să-şi dezvolte bursele. Cu eşecuri în faza iniţială şi cu succese moderate ulterior. Modelul a fost exportat peste tot, din China şi Hong Kong în Africa de Sud şi Rusia. Dacă cineva urmăreşte, spre exemplu, CNN sau Bloomberg, va vedea 24/7 informaţii despre evoluţia indicilor bursieri, cu pieţe care nu dorm niciodată. Economia bursieră a fost implantată în medii şi culturi dintre cele mai diverse, iar modelul părea infailibil – până recent.

O problemă provine din faptul că, într-o economie globalizată, comunicarea este instantanee, sumele tranzacţionate sunt mari, iar şocurile în pieţe pot fi enorme. Am asistat în această privinţă la războaie financiare de proporţii între corporaţii, grupuri de interese şi state. Spre exemplu, faimosul de-acum atac împotriva lirei sterline de la începutul anilor 90. Acela a fost doar începutul. Există în prezent fonduri de hedging care pot să mobilizeze, uzând de posibilitatea tranzacţionării în marjă, până la 5.000 de miliarde de dolari (în condiţiile în care PIB-ul Statelor Unite este de 14.000 miliarde de dolari). Cu asemenea sume poţi mişca pieţele în direcţia pe care o vrei.

Piaţa globală de capital este extrem de volatilă şi este influenţată în continuare de sentimente precum lăcomia şi frica, despre care se spune că sunt resorturile pieţelor, dar şi de dependenţa tot mai mare de tehnologie, dat fiind faptul că în prezent marile fonduri de hedging şi băncile de investiţii tranzacţionează folosindu-se de sisteme informatice sofisticate care activează automat ordine de vânzare sau cumpărare în momentul în care se atinge un anumit nivel al preţului acţiunilor. Acest lucru poate avea efecte în lanţ asupra pieţelor, amplificând volatilitatea şi ciclurile de boom şi doom. Este clar că într-un asemenea sistem sunt avantajaţi jucătorii care au un acces superior la tehnologie şi informaţie, care pot specula vulnerabilităţile, dar şi oportunităţile oferite de piaţă.

În ceea ce priveşte raporturile comerciale, dacă iniţial acestea se bazau pe acorduri bilaterale între state, în ultimele decenii, rolul acestora a fost luat de organizaţii internaţionale, aşa cum este Organizaţia Mondială a Comerţului, sau de organizaţii regionale de liber-schimb aşa cum este NAFTA sau, mult mai complexa Uniune Europeană. Beneficiile participării la astfel de organizaţii regionale sau globale sunt mari, încât aderarea la acestea a devenit unul dintre principalele resorturi de reforme economice şi chiar politice pentru statele aspirante. Aceasta cu condiţia implementării reformelor structurale dureroase, dar necesare, cunoscute sub denumirea de „cămaşa de aur a globalizării”. Există autori care avertizează în privinţa pericolelor deschiderii faţă de globalizare a unor state necompetitive şi nepregătite,  care riscă să eşueze. Este însă la fel de adevărat şi că globalizarea a oferit şansa ieşirii din subdezvoltare pentru miliarde de oameni din ţările emergente.

Referitor la sistemul financiar, trebuie spus că principiile de funcţionare ale acestuia s-au modificat foarte mult în ultimele două secole. Dacă tradiţional profesia de bancher era printre cele mai respectate şi mai pline de răspundere, bancherii din secolul XIX garantând cu averea personală deţinerile deponenţilor, iar orientarea business-ului era pe dezvoltare organică pe termen lung, în prezent, potrivit unui studiu, durata medie de deţinere a acţiunilor la băncile listate pe bursa din New York este doar 3 luni, investitorii fiind preocupaţi doar de maximizarea randamentului pe termen scurt. În plus, prestigiul şi respectul public pentru profesia de bancher s-a erodat în mare măsură. În prezent, bancherii sunt văzuţi drept principali responsabili de declanşarea crizei globale, opinia publică uitând faptul că preţ de decenii acelaşi sistem financiar a făcut posibilă prosperitatea de care s-a bucurat lumea occidentală.

 

Rolul şi relevanţa raportărilor financiare

 

Modelul de business influenţează raportarea financiară, care este esenţială pentru investitori şi pentru alţi stakeholderi pentru că reprezintă limbajul comun prin care se poate evalua performanţa unei afaceri. De unde nevoia standardizării ei. Foarte multă vreme s-a spus despre raportarea financiară că trebuie să fie „common sense”, adică bazată pe bunul simţ (pentru că era o înregistrare cronologică, ordonată, în contabilitate, a ceea ce făcea business-ul).

Raportarea financiară în ţările care au adoptat modelul continental, cum ar fi Franţa, a fost mai prescriptivă, cu accent pe fiscalitate, reflectând cadrul legal şi structura instituţională. Spre comparaţie, modelul de raportare financiară anglo-saxon a fost mai degrabă axat pe substanţa economică decât pe forma juridică şi încuraja raţionamentul economic.

Însă într-un mediu litigios, cum este cel anglo-saxon, şi în mod special cel din Statele Unite, cu sistemul de drept bazat pe cutume, cadrul de raportare financiară care părea, iniţial, o chestiune logică şi de bun simţ, s-a transformat într-un organism complex şi complicat. Principiile de raportate financiară de la 400 de pagini iniţial au ajuns, după 70 de ani, la 17.000 de pagini. Dacă adăugăm jurisprudenţa, se ajunge la 100.000 de pagini. Mai mult decât atât, s-a trecut de la prevalenţa principiilor şi a substanţei economice la creşterea de fapt a importanţei formei juridice.

Similar a evoluat, spre exemplu, codul fiscal american, plecat de la principii simple şi transformat într-un text care are în prezent 72.000 de pagini. Americanii petrec, în fiecare an 7,6 miliarde de ore pentru completarea declaraţiilor de venit. La populaţia SUA, înseamnă 20 şi ceva de ore pe persoană pe an. 85% dintre aceştia sunt incapabili să-şi completeze declaraţia de venit. Şi-atunci se pune întrebarea, nu cumva lucrurile s-au complicat peste măsură?

De la nevoia unui contabil profesionist şi bine pregătit, întocmirea raportărilor financiare necesită în prezent specializări neîntâlnite în trecut, cum ar fi actuarii, care sunt o prezenţă firească în cazul societăţilor de asigurări. Dar orice companie care, prin contractul colectiv de muncă, are agreate beneficii pentru salariaţi, are nevoie de calcul actuarial. Pentru o centrală nucleară, cu o durată de viaţă de 30 sau 40 de ani, trebuie să se estimeze costurile cu decontaminarea sitului la sfârşitul vieţii utile şi să se aloce într-o manieră raţională şi sistematică pe fiecare exerciţiu financiar. Pentru un proiect de construcţii mare, complex, la cheie, cu un contract internaţional de mii de pagini, cu risc de un litigiu potenţial, estimarea provizioanelor necesită implicarea de avocaţi specializaţi, evaluatori, ingineri, etc. Raportarea financiară, a evoluat mult de la „common sense” spre ceea ce se numeşte „rocket science”, ceea ce denotă o creştere masivă a complexităţii cerinţelor.

Mai mult, prin normarea contabilităţii, factorul politic a jucat un rol important peste tot în lume, cu impact asupra legislaţiei specifice. După criza Enron de la începutul anilor 2000, s-a pus problema modificării legislaţiei în Statele Unite, în sensul implementării unor mecanisme de control intern care să prevină frauda mult mai eficient şi să creeze un mediu de control mai fiabil . Dar reglementarea nu a ieşit bună, pentru că a trebuit adoptată sub presiune politică, înainte să devină subiect de dispută în campania electorală în alegerile pentru Congres.

În alt caz, adoptarea de către Uniunea Europeană a Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară a întâlnit o opoziţie puternică din partea unor membri. Astfel, lideri din UE au protestat vehement la Bruxelles împotriva adoptării standardului de contabilitate IAS 39, care se referă la evaluarea instrumentelor financiare pentru că aplicarea acestuia ar fi dus la o deteriorare a poziţiei financiare a băncilor din zona mediteraneană. În cele din urmă, acel standard nu a fost adoptat de UE, dar băncile din zona mediteraneană au fost nevoite să recunoască realitatea poziţiei lor financiare mai târziu, cu consecinţele cunoscute.

În acelaşi timp se constată că rolul şi relevanţa raportării financiare în luarea deciziilor investiţionale sunt în declin. Aceasta este o problemă, iar întrebarea este: ce limbaj ar trebui pus în loc pentru a recâştiga relevanţa şi încrederea raportării financiare? De la accentul pe profit, se propune în esenţă un model de raportare care să cuantifice şi să pună în centru valoarea adăugată în mod sustenabil pe termen lung businessului şi societăţii.

 

*    *     *

 

Seria acestor probleme, analizate în studiul de faţă, e legată de o problemă esenţială: dacă în viitor vor mai fi ori nu crize. Iar răspunsul este da. Crizele sunt inerente sistemului economic capitalist. Dar la fel de adevărat este că acesta are mecanismele interne de recuperare pentru a le putea depăşi. În materia raportării financiare, trebuie revenit la „common sense”. Va avea raportarea financiară vulnerabilităţi în continuare? Probabil că da, pentru că ea nu precede, ci urmează realităţii din lumea afacerilor.

 

Bibliografie selectivă:

 

Jacques Attali, Scurtă istorie a viitorului, ed. Polirom, 2007;

Ha-Joon Chang, Samaritenii cei răi. Mitul liberului schimb şi istoria secretă a capitalismului, et. Polirom, 2012;

Niall Ferguson, Civilizaţia. Vestul şi Restul,   ed. Polirom, 2011;

David Landes, The Wealth and Poverty of Nations; Why are Some so Rich and Some so Poor, ed. W.W. Norton, 1998;

Alfred T. Mahan, The influence of Sea Power Upon History 1660-1783, ed. Amazon Kindle;

Ultima ora:

ObservatorIulian Fota: Urmatoarea rupere de Occident va fi, mai intai, pe vector tehnologic?

PoliticNicușor Dan: Opţiunea mea pentru alegerile de duminică este Partidul Naţional Liberal

EconomieMirela Iovu: Impactul disruptiv al tehnologiei asupra industriei bancare in era post-Covid!

ExternThierry De Montbrial, senior Adviser Club România, a fait de L’IFRI de 2ème Think Tank le plus influent du monde

SocialOvidiu Nahoi: Și dacă, totuși, trăim în cea mai bună perioadă din istoria României?

EvenimenteMireille Rădoi: Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” a oferit Înaltei Curți de Casație și Justiție una din cele 8 copii autentificate ale fundamentului legislației moderne – Magna Carta

CulturaCristina Popescu: Emisiunea de mărci poștale „Urși”

EditorialVasile Pușcaș: Un proiect jurnalistic pentru Unire



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe