OraNoua.ro
Publicat în 21 mai 2014, 17:54 / 185 elite & idei

Vasile Iuga: România trebuie să construiască un stat mai suplu, mai competent, dar şi mai puternic, restabilind încrederea şi respectul pentru valori şi instituţii

Vasile Iuga: România trebuie să construiască un stat mai suplu, mai competent, dar şi mai puternic, restabilind încrederea şi respectul pentru valori şi instituţii

Vasile IUGA – interviu aparut in Economistul

– Sunteți astăzi director general în România al uneia dintre cele mai prestigioase mărci din industria globală a consultanței în afaceri. Între valorile statuate apăsat de PricewaterhouseCoopers se numără repere precum integritate, bun simț și înțelepciune în oferirea de soluții pentru problemele deopotrivă ale „economiei reale” și ale celei „simbolice”. Cum considerați că sunt digerate și absorbite în România zilelor noastre astfel de principii?

– Dar pe alte meridiane, dat fiind faptul că ne revenim (oare?) dintr-o criză care a fost una a opacității instituționale și a standardelor viciate de guvernanță, atât în mediul de afaceri corporatist, cât și (luare aminte!) în cel al autorităților centrale?

Sunt întrebări foarte interesante şi s-ar cuveni un recurs la istorie pentru a putea analiza originile a recentei crize.

Crizele economice au fost explicate utilizând îndeobşte argumente tehnice, de natură economică sau financiară. Tindem însă să uităm că ele apar într-un context politic, social şi cultural. Felul în care societatea reacţionează în faţa unei crize este influenţat în mod decisiv de valorile pe care aceasta le are. Vedem bunăoară societăţi care dau dovadă de solidaritate remarcabilă în momentul în care sunt confruntate cu o criză, iar altele în care individualismul şi disensiunile partizane prevalează chiar şi în momentele dificile ale istoriei.

Nu în ultimul rând crizele au la rândul lor un impact semnificativ asupra mediului politic, social şi cultural şi răstoarnă uneori din temelii valori pe care societatea le considerase încetăţenite pentru totdeauna. În marea tensiune dintre libertate şi egalitate, dintre pieţe şi stat, balanţa s-a înclinat când de o parte, când de cealaltă, iar catalizatorul acestor transformări a fost de fiecare dată criza. În anii ‘90, lupta părea să se fi tranşat odată pentru totdeauna în favoarea capitalismului liberal şi a pieţelor libere. Criza declanşată în 2008, atunci când statele au intervenit pentru a salva sistemul financiar global de la colaps, a însemnat o revenire în forţă a statului în arena economiei. Aceasta transpare din succesul „capitalismului de stat” în ţările emergente, în frunte cu China. Însă, din salvatori ai sistemului, statele, îndeosebi cele europene, împovărate de datorii, au ajuns la rândul lor pe masa de operaţie şi aşteaptă transfuziile pieţelor pentru a se repune pe picioare. Războiul acesta multisecular continuă.

Actuala criză a debutat cu o turbulenţă financiară, în care s-au pierdut bani, a continuat cu una economică, în care a scăzut Produsul Intern Brut, şi a generat o criză socială, în care s-au pierdut milioane de locuri de muncă. Am putea adăuga că actualele probleme sunt şi produsul unei crize a modelului cultural occidental, cauzată de îndepărtarea de valorile fundamentale care au stat la baza ascensiunii iniţiale a capitalismului occidental.

Pentru a înţelege modelul cultural care a generat şi a susţinut capitalismul, ar fi utilă o întoarcere în timp, în urmă cu patru sau cinci secole, atunci când se puneau bazele sistemului capitalist în Occident.

Ascensiunea capitalismului a fost posibilă ca urmare a dezvoltării economice şi a competiţiei în Europa de Vest, a acumulării de capital de către burghezia implicată în activităţi de producţie şi comerţ.

Un rol fundamental în ascensiunea capitalismului l-a avut fără îndoială apariţia protestantismului. Protestanţii, îndeosebi cei calvini, au ridicat anatema asupra bogăţiei şi îmbogăţirii. Pentru ei, acumularea de bogăţie putea fi semnul că eşti plăcut lui Dumnezeu şi cea mai palpabilă dovadă a mântuirii în viaţa de apoi. Deşi vedea acumularea şi economisirea ca fiind un fapt pozitiv, protestantismul condamna risipirea bogăţiei, ostentaţia şi înfruptarea din roadele muncii. Ascensiunea capitalismului în ţările protestante se leagă şi de impunerea unei noi etici a muncii, în care obţinerea profitului, eficienţa, productivitatea şi acumularea de capital erau elementele cheie.

Această nouă etică a muncii nu ar fi fost însă suficientă pentru ascensiunea Occidentului fără alte câteva elemente fundamentale. După Niall Fergusson, cele şase „killer applications” ale Vestului, care i-au permis să domina planeta pentru 500 de ani, au fost:

  • Competiţia (o descentralizare a vieţii politice şi economice propice lansării statelor-naţiuni şi capitalismului),

  • Ştiinţa (un mod de a studia şi a înţelege lumea naturală),

  • Dreptul de proprietate (domnia legii pentru a rezolva disputele între cetăţeni),

  • Medicina,

  • Societatea de consum şi, în sfârşit,

  • Etica muncii.

Câtă vreme a rămas fidel valorilor sale originare, Occidentul a prosperat. În secolul XX, două modele sociale şi economice, naţional-socialismul şi comunismul au atacat capitalismul liberal, însă ambele au eşuat. În anii ‘90, capitalismul liberal părea să se fi impus definitiv ca model politic de urmat, iar, în termenii lui Francis Fukuyama, această victorie finală ar fi adus cu sine „sfârşitul istoriei”.

În fapt, capitalismul s-a dovedit un sistem extrem de versatil, care s-a pliat pe particularităţile culturale şi civilizaţionale ale statelor. În Europa spre exemplu, au coexistat trei modele distincte de capitalism.

Modelul anglo-saxon caracterizat de spirit antreprenorial şi proprietatea privată, stat neintervenţionist, reglementare minimală, sisteme sociale mai laxe, responsabilitate individuală şi o mai mare toleranţă la risc, cu finanţare asigurată mai ales de bursele de valori.

Un model continental bazat pe o normare mai strictă a vieţii economice, pe solidaritate şi stabilitate,  cu orientare spre obiective pe termen lung, redistribuire prin fiscalitate şi un stat cu rol important în societate. Acest model este caracteristic îndeosebi spaţiului german şi celui scandinav. Ca o paranteză, în limba germană, cuvântul Schulde desemnează atât păcatul, vina, cât şi datoriile, fapt ce denotă ostilitatea germanilor faţă de acumularea de datorii.

În sfârşit, un model sudic caracterizat de state slabe şi birocratice, laxitatea legilor, infrastructură inadecvată, deficite structurale ridicate şi individualism. Acest sistem a fost dublat în multe cazuri şi de o economie subterană sau paralelă semnificativă.  

Un al patrulea model de capitalism, de data aceasta de sorginte asiatică, este cel al culturilor confucianiste, în care coexistă capitalismul cu statul autoritar. Confucianismul valorizează consensualismul, stabilitatea, munca stăruitoare, disciplina, frugalitatea şi educaţia. Valorile acestui sistem sunt asemănătoare cu cele ale protestantismului timpuriu.

Modelele culturale şi sistemele de valori evoluează însă, iar elitele pot decide uneori schimbarea modelului. În Marea Britanie, între cel de-al doilea război mondial şi anii ‘80 a prevalat un sistem de inspiraţie continentală, cu o prezenţă masivă a statului în viaţa economică. Prefacerile economice şi sociale din timpul guvernării doamnei Thatcher au readus însă Marea Britanie ferm în tabăra capitalismului de inspiraţie anglo-saxonă.

Toate aceste modele au reacţionat în mod diferit atunci când au fost confruntate cu criza.

În economiile europene periferice criza a accentuat protestele violente, spiritul partizan şi individualismul, deficitele au devenit nesustenabile, iar statele şi societatea au devenit din ce în ce mai slabe în faţa crizei. Ca semn al lipsei de solidaritate şi de coeziune socială, o parte a elitei a avut tendinţa de a-şi muta conturile în străinătate pentru a le pune la adăpost de eventuale măsuri fiscale.

Modelul anglo-saxon a încercat să menţină pe linia de plutire economia acceptând deficite bugetare considerabile, punând creşterea economică înaintea păstrării echilibrului macroeconomic. Deşi au existat proteste sociale ca urmare a efectelor crizei, acestea au fost mai degrabă restrânse şi, în linii mari, non-violente.  

Mai bine a rezistat modelul continental european, acolo unde coeziunea socială a permis ajungerea la o serie de acorduri prin care s-au putut păstra locurile de muncă, povara împărţindu-se între stat şi mediul privat (aşa cum este cazul în Germania).

Foarte interesant a fost răspunsul culturilor confucianiste la criza din 1997-1999, apărută ca urmare a acumulării de deficite nesustenabile, finanţate extern. Modelul de dezvoltare al statelor din Asia de Sud-Est era o îndepărtare de la valorile tradiţionale, iar acestea au răspuns la criză printr-o solidaritate socială formidabilă, redescoperind astfel confucianismul. Rămâne impresionantă imaginea populaţiei stând la coadă pentru a-şi dona bijuteriile de familie pentru salvarea financiară a statului şi a monedei lor naţionale. Această coeziune socială le-a permis să-şi refacă economiile şi să instituie practici fiscale sănătoase, prin care excedentele comerciale pe care le obţineau să fie investite în alte ţări (îndeosebi în Occident) spre a evita efectele primejdioase ale inflaţiei şi ale aprecierii monedelor locale.

Reacţia la criza din 1997-1998 a statelor din Asia de Sud-Est a contribuit direct la actuala criză cu care se confruntă statele occidentale, pentru că vreme de două decenii economiile vestice au trăit sub blestemul banilor ieftini proveniţi din Asia, bani care au permis unei părţi semnificative a populaţiei, dar şi multor companii, să se întindă mai mult decât le permiteau posibilităţile, din punct de vedere al creditării şi au dus la acumularea unor baloane speculative.

Însă, la originea actualelor probleme ale economiilor capitaliste occidentale stau şi transformări de substanţă în cultura occidentală şi în mentalul colectiv, modificări care pun în centru obţinerea satisfacţiei personale, imediat şi cu orice costuri, chiar şi prin sacrificarea viitorului. De la economisire şi prudenţă, s-a ajuns astfel la îndatorare şi lăcomie.

Iar această lăcomie individuală s-a reflectat şi în mediul corporatist. Principalele obiective erau indicatorii financiari, respectiv profitabilitatea pe termen scurt, nu durabilitatea afacerilor derulate sau rolul lor social. Orientarea exclusiv pe obţinerea profitului cu orice preţ a sporit apetitul pentru risc şi a dus în unele cazuri la fraudă (vezi cazurile Enron sau cele câteva scheme piramidale de tip Ponzi desfăşurate în ultimii ani).  

Şi în acest hedonism stăruitor şi ancorat permanent în imediat, lipsit de memoria trecutului (pentru că studiul istoriei a fost bagatelizat) şi de perspectiva viitorului, trebuie să căutăm cauzele actualei crize, dincolo de excesele din sistemul financiar.

Valorile occidentale au migrat de-a lungul timpul de la accentul pus pe munca stăruitoare şi acumularea de bogăţie către participarea socială, ajungându-se în cele din urmă la absolutizarea împlinirii de sine drept principiu călăuzitor al fiinţei umane. Asistăm astfel la trecerea de la valori colective la individualism dus uneori la extrem, până la alienare.

În contextul globalizării economiei şi în căutare de reduceri de costuri, capitalismul occidental a implementat outsourcing-ul şi relocalizarea unităţilor de producţie spre ţările emergente. Avantajele pentru companii au fost evidente, costuri mai scăzute, profituri crescute, şi acţionari satisfăcuţi. Exportul locurilor de muncă productive a subţiat însă clasa de mijloc, iar accentuarea inegalităţii veniturilor a polarizat societatea. S-a produs o ruptură între felul în care este percepută valoarea economică a companiilor şi rolul lor social. Nu este lipsit de semnificaţie faptul că s-a ajuns ca o firmă precum Facebook, care are aproximativ 3200 de angajaţi, o parte din ei în ţări emergente, să fie evaluată între 80 şi 100 de miliarde de dolari, în vreme ce General Motors, care are 200.000 de angajaţi să aibă o capitalizare de piaţă de aproximativ 40 de miliarde de dolari.

Revenirea la modelul originar de muncă stăruitoare, disciplină, inovaţie, economisire şi acumulare ar putea reprezenta şansa de salvare a economiilor occidentale. După cum s-a văzut, modelele culturale pot fi schimbate, dacă există voinţa politică şi socială pentru o astfel de transformare. Aceasta presupune leadership şi asumarea de către oamenii politici a riscurilor inerente adoptării unor măsuri nepopulare.

Suntem într-un fel martorii unui spectacol, care aduce aminte de felul în care Cronos îşi devora copiii pentru a împiedica împlinirea profeţiei potrivit căreia urma să fie ucis de aceştia. După cum ştim, Cronos a sfârşit răpus de Zeus, cel mai mic dintre fiii săi. De o manieră similară, globalizarea ar putea să-şi devoreze părinţii, adică marile economii occidentale. În schimb, capitalismul va supravieţui cu siguranţă. Nu ştim însă exact sub ce formă.

Cert este că dezvoltarea sustenabilă pe termen lung, reducerea inegalităţii şi respectul pentru fiinţa umană ar trebui să facă parte integrantă din ţesutul economic, social şi cultural al noului capitalism. Iar România trebuie să caute să cultive un astfel de model de capitalism şi democraţie.

 

– Una dintre zonele de excelență ale PwC ține de rânduiala fiscală, atât la sursă (agenți privați optimizatori ai poziției lor fiscale), cât și la destinație (bugetul de stat). Ce părere aveți despre tema brută a „creșterii colectei fiscale” și cea fină legată de „respectul pentru contribuabil”? Care ar fi loialitatea ultimă a unui consultant fiscal onest: față de bugetul public sau față de milioanele de bugete private?

– O temă emoțională este cea a „paradisurilor fiscale”. Se consideră că a crea valoare într-o jurisdicție și a o disipa spre altele ar fi o problemă de „macro-imoralitate”. Marile firme de consultanță sunt, în context, considerate drept „consultanți ai diavolului”, încurajând specularea exagerată a disparităților fiscale în detrimentul comunităților devenite spații de recrutare a forței de muncă și mobilizare de resurse naturale, dar a căror dezvoltare le e cumva refuzată de fluiditatea domiciliilor fiscale.

Fără îndoială, este nevoie de o reconfigurare a sistemelor de impozitare la nivel internațional pentru a armoniza prevederile legislative cu realităţile lumii globalizate în care trăim.

Preocuparea referitoare la impozitele plătite de corporaţiile multinaţionale a devenit recent o temă de mare interes pentru guverne, organizaţiile internaționale, dar şi pentru presă şi opinia publică. Însă mare parte dintre aceste discuţii pe marginea unei eventuale „sustrageri” a multinaţionale de la plata impozitelor provine dintr-o oarecare neînţelegere a termenilor juridici şi fiscali, fapt uşor explicabil având în vedere complexitatea legislaţiei fiscale.  

Pentru a putea înţelege cum funcţionează acestea şi de ce anume unele dintre actualele reguli fiscale sunt depăşite ar trebui să ne reamintim că iniţial schimburile comerciale implicau bunuri fizice, iar sistemele fiscale au apărut pentru a gestiona acest schimb. Valoarea creată putea fi localizată: produsele erau proiectate, fabricate şi livrate din anumite locuri – aşa cum erau fabricile auto din Detroit, din Germania sau Japonia. Existau destul de puţine diferenţe între regimurile fiscale aplicabile în diverse state, iar acestea erau uşor de înţeles de către investitori şi uşor de aplicat de către administraţiile fiscale.

Economia modernă se bazează însă în mare măsură pe tranzacţii care implică branduri, drepturi de proprietate intelectuală şi schimb de informaţii. Companiile acţionează la nivel global, iar deseori proiectarea, producţia, asamblarea şi livrarea se petrec în ţări diferite. Legislaţia fiscală caută să identifice locul în care ar trebui taxată o operaţiune care uneori este inerent globală şi intangibilă. Să presupunem că descărcăm o aplicaţie pe telefonul mobil în România care a fost realizată de o firmă din New Delhi, dar distribuită de una din Silicon Valley. Unde e locul în care s-a creat valoare şi cum ar trebui taxată această operaţiune în cele trei jurisdicţii.

Pe măsură ce legislaţia fiscală a evoluat pentru a reflecta complexitatea crescândă a lumii afacerilor, guvernele au reacţionat cu cele mai bune intenţii, însă regulile fiscale au devenit din ce în ce mai complicate. Pe de altă parte, statele şi-au amendat legislaţia fiscală adeseori în încercarea de a atrage investitori şi a crea noi locuri de muncă. Având în vedere că taxele reprezintă un cost pentru companii, guvernele au încercat să diminueze acest cost prin legislaţia fiscală,. iar companiile multinaţionale au utilizat stimulentele oferite de guverne.

Cele mai multe companii au aplicat de bună credinţă legislaţia fiscală existentă. Firmele de servicii profesionale, aşa cum este PwC, operează conform unui set de standarde profesionale care reglementează ce anume putem recomanda clienţilor noştri, dar şi pentru cine putem presta servicii sau nu. Consultanţa fiscală pe care o furnizăm se bazează pe prevederile existente în legislaţia naţională şi internaţională.  

În reforma sistemelor de impozitare la nivel global ar trebui pornit de la acceptarea realităţii că orice nouă reglementare fiscală, pentru a fi eficientă, trebuie adoptată la nivel internaţional. Cooperarea şi coordonarea sunt esenţiale pentru ajunge la un rezultat care nu descurajează nici creşterea economică, nici investiţiile străine sau comerţul transfrontalier.

Cele mai recente reuniuni ale grupurilor G20 şi G8 s-au concentrat pe problema taxării comerţului internaţional. La solicitarea G20, Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OECD) a publicat un raport pentru Erodarea Bazei Impozabile şi Transferul Profiturilor (BEPS). Acesta reprezintă un cadru de lucru pentru câteva schimbări importante ale regulilor fiscale aplicabile la nivel internaţional.  

Va fi nevoie totuşi de o perioadă mai lungă de timp pentru a putea contura un sistem fiscal internaţional cu reguli echilibrate şi moderne, care să poată răspunde provocărilor economice ale secolului XXI, iar acest lucru trebuie să se facă în urma unui proces de consultare între decidenţii politici şi mediul de afaceri.

– Firma-mamă din care face parte PricewaterhouseCoopers Romania acoperă prioritar domenii care țin de infrastructura capitalistă a națiunilor. Dintre ele, domenii-infrastructură, vedete (cu / fără ghilimele) ale ultimilor ani. Și la noi, și la alții. Bănci, burse de valori, asigurări, pensii sunt astăzi cuvinte grele. Ce semnale a tras PwC în ultimii ani pe disfuncțiile native sau dobândite ale acestor domenii.

– Care sunt domeniile de analiză de cea mai mare relevanță realizate în ultima vreme de PwC și care a fost contribuția analitică și prospectivă a componentei române a grupului?

Din postura de lider al pieţei serviciilor profesionale la nivel global, PwC derulează rapoarte de analiză în foarte multe domenii, de la monitorizarea tranzacţiilor şi a pieţei de capital, până la prognoze macroeconomice şi rapoarte despre guvernanţa corporativă sau dezvoltarea durabilă.

PwC România a contribuit de-a lungul timpului la mai multe studii globale ale PwC. Pentru a menţiona doar câteva dintre acestea: raportul Global CEO Survey, care este un sondaj derulat în rândul directorilor generali de companii de la nivel global, dar şi din România (la ediţia de anul acesta au răspuns nu mai puţin de 47 de directori generali din România, şi peste 1300 la nivel global).

De asemenea, firma din România a realizat ediţii locale ale rapoartelor PwC Family Business Survey, un studiu privind afacerile de familie, şi Banking Banana Skins, un sondaj derulat la nivel global despre percepţia riscurilor din sectorul bancar.

Derulăm totodată studii salariale şi de productivitate a muncii – PwC PayWell şi Saratoga, care oferă o imagine clară asupra evoluţiilor pieţei muncii din România şi a corelaţiei dintre salarii, productivitate şi competitivitate.    

Însă eforturile noastre de a contribui la dezbaterea publică din România nu se opresc aici. PwC a fost prima firmă de consultanţă din România care a lansat o carte de strategie de afaceri care analizează evoluţia mai multor companii locale.

De asemenea, pe parcursul anului trecut am publicat o analiză a sistemelor de impozitare a sectorului de petrol şi gaze utilizate în Europa, pentru a putea contribui la o dezbatere informată despre problema impozitării acestui sector important din România.  

În plus, încerc să contribui de câte ori am ocazia, în nume personal, la dezbaterile din România. Este până la urmă de datoria oricărui om care a acumulat o anumită să încerce să o împărtăşească celorlalţi.  

Reindustrializarea României a fost timp de peste două decenii post-1989 o imensă nostalgie, iar mai nou a ajuns fetiș. Ce se poate spune despre o reinserare inteligentă a României industriale în diviziunea internațională a muncii și în ce domenii de competență ea ar fi una reușită, și nu doar un simplu efort obsesiv fără luciditate? Stat sau piață ca „primadonă” a revenirii economiei industriale românești.

În 1990 România a pornit la drum cu zero datorie externă, dar şi cu o industrie vlăguită, cu echipamente şi tehnologii depăşite moral, decapitalizată, ineficientă şi cu consumuri energetice foarte mari, ceea ce făcea produsele româneşti necompetitive.

Aşa se face că în decurs de două decenii şi jumătate ponderea industriei în structura PIB a scăzut de la 45,9% în 1990, la puţin peste 30% anul trecut. Se remarcă totuşi un proces de reindustrializare în ultimii şase ani, de la doar 23% din PIB în 2008, la peste 30% în 2013. În schimb, a crescut ponderea serviciilor în economia naţională, de la 34,6% în 1990, la peste 45% în 2013.

Au existat câteva sectoare industriale care au dispărut pur şi simplu în ultimii 25 de ani din România, iar altele care şi-au redus foarte mult producţia. Spre exemplu, din 10 rafinării existente în România în 1990, numai 4 sunt funcţionale în prezent – Petrobrazi (OMV Petrom), Petrotel (LukOil), Vega şi Petromidia (Rompetrol). Evoluţii similare s-au înregistrat în mai multe ramuri ale industriei grele şi constructoare de maşini. Au apărut însă şi ramuri complet noi, unele dintre ele fiind legate de tehnologii de ultimă generaţie – sectorul IT, telecomunicaţiile mobile, companiile de outsourcing, societăţile de brokeraj bursier etc. De asemenea, a crescut ponderea industriei constructoare de maşini şi echipamente de transport în economia naţională, de la doar 3% din PIB în 2000, la 14% anul trecut, aceasta acoperind şi peste 40% din exporturile ţării.

A avut loc totodată o transformare structurală a economiei naţionale. Astfel, ponderea capitalului privat în economia naţională a crescut foarte mult. Au crescut mult investiţiile străine, de la câteva sute de milioane de dolari SUA la începutul anilor 90, la aproape 9,5 miliarde de dolari în 2008 înainte de declanşarea crizei financiare. În aceeaşi măsură, economia naţională a trecut printr-un proces de deschidere şi de conectare cu pieţele globale. Astfel, gradul de deschidere al economiei naţionale, măsurat ca raportul dintre importul şi exportul de bunuri şi servicii şi PIB a crescut de la 70% în anul 2000 la peste 85% anul trecut.

Nu a avut loc doar un transfer de proprietate, dinspre cea de stat către cea privată, ci şi o transformare calitativă, fapt evidenţiat de creşterea productivităţii muncii generată de transferul de tehnologie modernă şi reducerea treptată a consumurilor energetice. Astfel, productivitatea muncii a crescut cu aproximativ 50% între 2005 şi 2013, potrivit unei recente analize a BNR, de asemenea intensitatea capitalului (raportul între stocul net de capital şi populaţia ocupată) a crescut în aceeaşi măsură. Chiar şi aşa, productivitatea muncii în România rămâne la mai puţin de jumătate din media din Uniunea Europeană.

În acelaşi timp, ponderea societăţilor cu capital românesc a rămas destul de mare în anumite sectoare – construcţii, producţia de energie, transporturi  – spre deosebire de alte ţări vecine în care capitalul local joacă un rol limitat.

Dacă în anii 90, România a fost o economie bazată pe exploatarea resursele naturale şi forţa de muncă ieftină, după anul 2000, România a făcut paşi importanţi în direcţia unei economii bazate pe investiţii, dacă luăm în calcul stocul de investiţii străine directe (care a depăşit 50 de miliarde de euro) şi rata foarte ridicată de creştere a formării brute de capital fix. Rata investirii a depăşit cu mult rata economisirii în timpul boom-ului, iar tendinţa a început să se inverseze odată cu declanşarea crizei la sfârşitul anului 2008.

Această creştere şi-a atins limitele în condiţiile în care nu s-au produs îmbunătăţiri semnificative ale infrastructurii şi ale pregătirii forţei de muncă.

Există o limită naturală a creşterii investiţiilor în absenţa unei infrastructuri dezvoltate şi, ulterior, o limită naturală a valorii adăugate a investiţiilor în absenţa unei educaţii corespunzătoare a factorului uman.

România, la fel ca şi celelalte state din Europa Centrală şi de Est, a înregistrat una dintre cele mai ridicate rate de creştere economică în perioada 2000-2008. Astfel, rata medie de creştere a PIB per capita în perioada menţionată a fost de 4,8% în toată regiunea Europei Centrale şi de Est, fiind depăşită doar de cea a Chinei şi Indiei, însă mult mai

ridicată decât al altor state asiatice, al ţărilor latino-americane şi al economiilor dezvoltate din Europa de Vest.

Convergenţa reală în perioada de creştere economică dintre 2000 şi 2008, atunci când România a ajuns de la un nivel de aproximativ 28% din media PIB per capita

în Uniunea Europeană la 47% în în 2008, arată că decalajele de dezvoltare se pot recupera în ritm relativ alert. De altfel, la acest indicator România a continuat să facă progrese şi în ultimii cinci ani, ajungând la 50% din media PIB per capita din Uniunea Europeană în 2012.

Parafrazându-l pe Bălcescu, criza europeană fu ocazia şi nu cauza crizei româneşti. Bula umflată între 2000-2008, şi care a antrenat o apreciere nesustenabilă a activelor financiare, imobiliare şi a costului forţei de muncă, trebuia să se spargă în cele din urmă. Criza a fost o oportunitate de refacere a competitivităţii. Uneori imunitatea şi anticorpii se capătă după ce faci gripă.

Ajustările impuse de criză au fost un succes din punct de vedere macro-economic (capitol la care România a fost tot timpul un elev silitor), realizându-se o consolidare bugetară de amploare, cu deficit de cont curent mult diminuat, cu ieşirea din procedura de deficit bugetar excesiv şi cu stabilizarea datoriei publice.

România are câteva avantaje competitive semnificative pe care ar trebui să mizeze în pariul modernizării.

Primul este poziţia geografică la întretăierea marilor rute comerciale, cu acces la Regiunea Mării Negre, a Asiei Centrale şi a ţărilor din Uniunea Europeană.

România este a doua ţară din Europa Centrală şi de Est, atât ca mărime a teritoriului, cât şi a populaţiei, ceea ce face dimensiunea pieţei interne atractivă în ochii investitorilor.  Resursele naturale şi potenţialul agricol, exploatate în mod optim, pot contribui la dezvoltarea economică a ţării. Stabilitatea macroeconomică este un mare câştig al României, recăpătat cu greu după măsurile dure de austeritate luate în perioada crizei. Tot atu-uri sunt şi calitatea forţei de muncă, resursele de inteligenţă şi

de creativitate ale românilor, ca şi spiritul lor pozitiv şi adaptabil. Ţara  are şi o infrastructură de telecomunicaţii de calitate care asigură viteze mari de conectare la

internet. Nu în ultimul rând, România are o fiscalitate moderată, atractivă pentru investitori.

România are însă nevoie de un nou model de creştere, care să poată fi susţinut pe termen lung. Pentru a-şi valorifica potenţialul, ar trebui să se concentreze pe următoarele direcţii:

Îmbunătăţirea infrastructurii – Date fiind decalajele foarte mari între Europa de Vest şi cea de Est în ce priveşte infrastructura, în special cea de transport, autorităţile române ar trebui să elaboreze planuri în conformitate cu cerinţele UE, respectiv cu impact economic pozitiv maxim şi cu impact negativ minim asupra mediului înconjurător, valorificând proiectele de infrastructură actuale sau aflate în derulare. Infrastructura de transport trebuie să conecteze România la marile fluxuri de marfă între vest şi est, nord şi sud.

Pregătirea forţei de muncă  – România va trebui să investească mai mult în educaţie şi formare profesională pentru a răspunde eficient nevoii de angajaţi înalt calificaţi. Ca o prioritate imediată, ar trebui să se reînfiinţeze şcolile profesionale pentru a crea o forţă de muncă cu abilităţi adaptate domeniilor unde există cerere de locuri de muncă. Există şi o lipsă de abilităţi de management, în parte datorită migraţiei celor cu astfel de calificări înEuropa de Vest. O soluţie ar putea fi adoptarea unor politici pentru repatrierea celor care lucrează în străinătate şicare au dat rezultate bune în alte părţi ale lumii.

Cercetare & dezvoltare şi inovaţie  – Investiţiile în cercetare & dezvoltare în economiile din CEE au fost în medie de 0,9% din PIB în 2010, faţă de 2,9% în Statele Unite, 2,1% în ţările UE-15 şi 1,4% în ţările BRIC (Brazilia, Rusia, India şi China). Pentru a creşte competitivitatea ţării , trebuie căutate soluţii pentru a investi mai mult în cercetare şi dezvoltare, atât în sectorul privat cât şi în cel public. Aceasta s-ar putea realiza prin susţinerea clusterelor industriale integrate, care să cuprindă producători, furnizori de componente şi subansamble, universităţi şi şcoli profesionale, cu o colaborare mai strânsă între mediul universitar şi sectorul privat. Pentru perioada de programare 2014 – 2020, CE încurajează Statele Membre să înfiinţeze fonduri de investiţii cu capital de risc dedicate proiectelor de cercetare şi inovare, realizate în parteneriat transfrontalier ca şi în parteneriat între companii şi mediul academic, având

ca scop aşezarea acestor proiecte pe baze comerciale (i.e. testare, proiecte pilot,). Asemenea fonduri de investiţii se pot finanţa preponderent din fonduri europene (mai precis din alocările naţionale ale acestora).

Concentrarea pe industriile cu valoare adăugată mare  – Din furnizor de forţă de muncă ieftină, ţara ar trebui să înceapă să producă subansamble  şi echipamente din ce în ce mai sofisticate, a căror producţie implică înaltă tehnologie (automobile şi componente, produse pentru industria aero-spaţială şi electronice). În domeniul

serviciilor există de asemenea premisele trecerii către activităţi de outsourcing şi offshoring (O&O) cu valoare adăugată mare. Nu în ultimul rând, în agricultură şi producţie alimentară România, ar putea deveni un hub care să deservească întreaga

Europă. Potenţialul ţării în acest sector este uriaş prin prisma suprafeţei agricole mari şi a calităţii solului.  

Reluarea procesului de urbanizare  –  În cei 25 de ani de capitalism, România nu a făcut nici un progres în ceea ce priveşte urbanizarea, ba chiar în anii crizei, s-a produs o inversare de trend şi un proces de migraţie către zonele rurale. Deşi avem încă amintirea urbanizării ca fenomen forţat derulat în perioada comunistă, aceasta este inerentă unei societăţi dezvoltate moderne. Oraşele oferă oportunităţi de muncă mai bune şi un nivel mai mare de urbanizare este de obicei asociat cu un grad mai mare de bunăstare. Serviciile publice pot fi gestionate şi pot funcţiona mai eficient în oraşe. În sectorul privat, succesul unor servicii cum ar fi retail-ul modern depinde în mare măsură de densitatea populaţiei.  De altfel, această zonă a dezvoltării urbane este de mare interes şi pentru Comisia Europeană şi este una pentru care se pot folosi fonduri comunitare.

Progresul în aceste domenii va necesita implementarea de către autorităţile publice a unui set de politici de suport coerente, în linie cu agenda fixată la nivel comunitar prin Strategia Europa 2020. Aceasta ar trebui să se traducă în promovarea economiei bazate pe cunoaştere, creşterea ratei de ocupare a forţei de muncă de la nivelul de 63,8% din prezent către ţinta asumată de România de 70% din populaţia activă şi combaterea riscului de sărăcie şi excluziune socială. 

Securitate vs. independență energetică este o dilemă subtilă a filosofiei energetice a unei națiuni. Cum este ea tratată/tratabilă în România? Pe de altă parte, ce alte mari dileme mai putem găsi în „dilematica” economie românească?

Într-adevăr, în dezbaterea publică din România pe tema energiei se vehiculează deseori doi termeni aparent interşanjabili – securitate şi independenţă energetică. Cele două concepte sunt însă diferite, iar înţelegerea diferenţelor este foarte importantă.

Independenţa energetică presupune asigurarea necesarului de energie din surse proprii – potenţial autarhic. În schimb,  securitatea energetică  este un concept mult mai complex. Aceasta se referă la asigurarea aprovizionării cu energie în cantităţi suficiente, la preţuri accesibile, în mod eficient şi sustenabil.

Daniel Yergin, un reputat expert în domeniu, arată  că pentru a-şi asigura securitatea energetică, statele trebuie să respecte patru principii fundamentale: diversificarea

surselor de aprovizionare; menţinerea unei marje de siguranţă – însemnând capacităţi de producţie suplimentare şi rezerve care pot fi accesate în situaţii de urgenţă;

interconectarea reţelelor energetice – autarhia nefiind o soluţie viabilă şi, nu în ultimul rând, necesitatea informaţiei de calitate despre modul de funcţionare a pieţelor de energie, care să prevină apariţia panicii în situaţii de criză.

Dacă iniţial independenţa energetică era o preocupare la nivelul fiecărui stat naţional, conceputul de securitate energetică a căpătat în timp valenţe globale recunoscându-se interdependenţa tot mai ridicată a sistemelor energetice.  

Responsabilitatea protejării sistemului energetic nu mai poate fi lăsată exclusiv în seama statelor sau doar a mediului privat. Este nevoie de conlucrarea dintre acestea pentru a asigura stabilitatea sistemului, în beneficiul tuturor participanţilor pe piaţa energiei. Există evident un preţ al securităţii energetice care se reflectă atât în preţul resurselor, dar şi în cheltuielile pentru apărare şi ordine publică. Şi aceste costuri trebuie împărţite între sectorul public şi cel privat.

Funcţionarea eficientă a pieţelor de energie este în sine un factor de securitate energetică. Este nevoie de pieţe libere, lichide, stabile şi flexibile, capabile să absoarbă rapid şocurile excesului de cerere sau deficitului de ofertă, în condiţii mai bune decât ar face-o un sistem închis şi controlat.  

ţara noastră pare să aibă o poziţie privilegiată din punct de vedere energetic. România îşi asigură în prezent în proporţie de 76% necesarul de energie din producţia internă, mult peste media europeană. De asemenea, beneficiază de un mix energetic echilibrat şi divers şi de o pondere considerabilă a energiei regenerabile.

Menţinerea unei dependenţe reduse de importurile energetice necesită însă investiţii masive în mai multe domenii. Rezervele cunoscute de hidrocarburi se estimează că se vor epuiza în următorii 10-15 ani, luând în calcul actualul ritm de exploatare. Înlocuirea acestor rezerve presupune investiţii în explorarea de noi perimetre şi creşterea gradului de recuperare a zăcămintelor mature. Desigur, speranţele se leagă de punerea în exploatare a rezervelor de gaze de mare adâncime din Marea Neagră sau a gazelor de şist. Însă acestea vor intra în producţie în varianta cea mai optimistă abia după 2020, iar rezervele exploatabile comercial ale acestor zăcăminte sunt încă incerte. Trebuie ţinut cont şi de faptul că exploatarea gazelor de şist pare să fie contestată de o parte a populaţiei, fapt ce pune sub semnul întrebării exploatarea acestora.  

România are de asemenea nevoie de investiţii semnificative în infrastructura de transport şi în realizarea de interconectări cu reţelele energetice ale statelor vecine. Sunt două obiective critice din acest punct de vedere: identificarea unei modalităţi de

diversificare a importurilor de gaze naturale pentru a evita dependenţa de un singur furnizor extern; şi realizarea interconectării cu Turcia, unul dintre marii consumatori regionali de energie electrică, al cărei consum se estimează că va creşte în perioada următoare şi care poate fi folosită drept debuşeu în perioadele de producţie de energie excedentară.

Nu în ultimul rând, investiţiile trebuie să vizeze îmbunătăţirea eficienţei energetice şi reducerea consumului, având în vedere faptul că ţara este pe unul dintre ultimele locuri din Europa în ceea ce priveşte eficienţa energetică, măsurată drept consumul de energie pentru fiecare unitate de PIB.

Până în prezent, accentul a fost pus pe dezvoltarea capacităţilor de producţie. Este necesară elaborarea unei strategii energetice orientată către piaţă, respectiv către piaţa europeană. De asemenea, trebuie înţeles că securitatea energetică a României este strâns legată de cea a altor state şi că piaţa energetică trebuie să aibă complementaritate la nivel regional, atât în ceea ce priveşte resursele şi aprovizionarea, cât şi în ceea ce priveşte consumul.

Direcţia este clară. Provocarea este implementarea. Sport la care trebuie să recunoaştem că nu excelăm! Este nevoie de consens în privinţa politicilor energetice şi a implementării strategiei pe parcursul mai multor cicluri electorale

Referitor la alte dileme cu care se confruntă economia românească, acestea sunt similare marilor dezbateri de la nivel global: care trebuie să fie justa măsură între piaţa liberă şi reglementare?  Cum se poate ajunge la un echilibru între consum şi economisire? Cum poate fi reformat statul bunăstării sociale pentru a-l face viabil pe termen lung? Întrebările fiind însă valabile pentru mai toate statele occidentale, România va trebui să dea un răspuns la aceste întrebări consonant cu cel care se va desprinde la nivel global.

– Dată fiind marea dvs. experiență în mediul de afaceri românesc, ce lucruri din designul politico-instituțional autohton ați păstra și la ce ați renunța fără remușcări. Reforma românească s-a mișcat istoric între pripit și tardiv. Căror lucruri le-a venit vremea? Știm dictonul celebru al lui Hugo despre puterea fantastică a ideilor „al căror timp a sosit”.

Într-o lume globalizată există o competiţie între state, companii şi indivizi pentru atragerea şi păstrarea de investiţii şi locuri de muncă, ca şi pentru acapararea de cotă de piaţă, iar costurile au devenit probleme primordiale de competitivitate. O arhitectură

instituţională prea stufoasă, birocratică, care generează costuri administrative ridicate reprezintă o frână în calea dezvoltării unei ţări. Prin urmare, România secolului XXI trebuie să construiască un stat mai suplu, mai competent, dar şi mai puternic, restabilind totodată încrederea şi respectul pentru valori şi instituţii, fără de care un nou proiect naţional nu ar putea avea succes.

Continuarea reformelor şi eficientizarea instituţiilor pot atrage investiţii mai mari şi contribui la dezvoltarea economică sustenabilă.  

– Un mesaj pentru comunitatea economistă românească, într-un an în care sunt făcuți pași care se doresc convingători spre o solidară și solidă articulare a profesiei, în direcția unui interes național bine definit și înțeles?

Am convingerea că România are nevoie de o dezbatere publică de calitate în care să se implice cât mai mulţi profesionişti şi care să pună bazele unui nou proiect naţional. Rolul publicaţiei dumneavoastră este deosebit de important în această direcţie pentru că reprezintă una dintre revistele cu prestanţă intelectuală şi profesională, foarte bine inserată în sânul comunităţii de afaceri din România.

Ultima ora:

ObservatorHorea Mihai Bădău: Inteligența Artificială – Ce se va întâmpla

PoliticLudovic Orban: La nivelul primăriilor este nevoie de o reechilibrare a bugetelor locale

EconomieSilviu Cerna: Pericolele populismului macroeconomic

ExternClara Volintiru: Taking stock of ‘election season’ in the Eastern Partnership countries

SocialCiprian Negură: Micro-sesiune marca Skills Of The Future

EvenimenteIon M.Ioniţă, Iulian Fota: Dezbatere Historia Live – Rusia şi Turcia în Nagorno-Karabah, consecinţele războiului

CulturaCristina Popescu: Nuduri în pictura românească

EditorialHorea Mihai Bădău: Inteligența Artificială – Ce se va întâmpla



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe