OraNoua.ro
Publicat în 11 ianuarie 2017, 20:26 / 810 elite & idei

Vasile Puşcaş: 10 ani în U.E. Ce am vrut, ce am făcut

Vasile Puşcaş: 10 ani în U.E. Ce am vrut, ce am făcut

de Vasile Puşcaş

Istoric, filosof, reputatul prof.univ.dr. Vasile Puşcaş împărtăşeşte acum studenţilor de la facultatea de studii europene din cadrul universităţii babeş-bolyai din cluj napoca din vasta sa experienţă în relaţii internaţionale. a fost prins în scrierea istoriei româniei moderne, derulând negocieri pentru obţinerea clauzei naţiunii celei mai favorizate din partea sua sau pentru intrarea în uniunea europeană. în aceste condiţii nu puteau să lipsească opiniile sale dintr-o lucrare care îşi propune o radiografiere a societăţii şi economiei româneşti post aderare.

În preajma datei aderării României la Uniunea Europeană, în Marea Britanie a fost publicat un volum alcătuit de câțiva “experți” englezi și români și oficiali din România acelei vremi. Editorul respectivei publicații justifica efortul autorilor prin necesitatea de a informa cetățenii europeni despre ce este România,întrucât exista o slabă și chiar distorsionată cunoaștere a țării noastre, dar mai ales despre contextul aderării României la Uniunea Europeană, drumul parcurs până la decizia aderării și cum urma a se comporta noul stat membru în Uniune. Din păcate, intenția bună enunțată de editor nu s-a împlinit, volumul având mai degrabă carcateristici propagandistice. Introducerea oficială insista asupra unui soi de excepționalism românesc, anunțând chiar că România ar fi “un caz aparte între țările Europei Central-Estice”, a cărei “europenitate” geografică, lingvistică, spiritual ar susține “multele legături pe care România le are cu lumea europeană”. Aproape nimic despre modul cum s-a ajuns la decizia acceptării României ca membru al Uniunii Europene și nici despre ce ar fi vrut să realizeze această țară în Uniune. Dealtminteri, contributorii la acest volum nu apelează la surse documentare decât rareori și atunci unidirecționat (câteva rapoarte ale Comisiei Europene, ca și cum aceasta ar fi negociat cu ea însăși ade- rarea României la Uniunea Europeană). Iar comentariile prospective nu s-au bazat deloc pe conținutul Tratatului de Aderare, ca și cum România urma să fie membru al Uniunii datorită unor determinisme imanentiste. Iar referirile la integrarea europeană a României sunt palide (câteva trimiteri la Piața Internă) și neconvingătoare.

Aderare întâmplătoare

Liderii români care au ciocnit șam- pania “europeană”, la 1 ianuarie 2007, când România a aderat oficial la Uniunea Europeană, au considerat că acel eveni- ment marca celebrarea meritelor lor la guvernare, că era un cadou al Europei pentru că ei binevoiau să se afle la pâr- ghiile deciziilor vizând politicile publice europene așteptate de societatea româ- nească. Aceasta cu toate că guvernul care a preluat dosarul european, după finali- zarea negocierilor de aderare (8/14/17 dec. 2004), a schimbat politicile econo- mice pe baza cărora, în toamna anului 2004, Uniunea Europeană a acordat României statutul de economie de piață funcțională. Sau că a distorsionat pro- fund sensurile unor angajamente asu- mate de România în cursul negocierilor și chiar în Tratatul de Aderare (aprilie 2005). Ori ca în loc să definitiveze pregătirile de aderare, conform calendarului pentru 2005-2006, a adăugat vulnerabilități spo- rite țării, atât din perspectiva coerenței politice și socio-economice interne cât si a capabilităților operării ca membru deplin al Uniunii. Și toate acestea într-un marș triumfalist și cu îngăduința binevoi- toare a Comisiei Europene!

În 2006 și prima jumătate a anului următor a existat o dezbatere politică despre necesitatea unei strategii post- aderare a României. Adepții unui astfel de demers, doar câteva voci ale Opoziției, argumentau prin obligația țării de a fi bine pregătită din punct de vedere administrativ, economic și social pentru a putea face față provocărilor Pieței Interne, dar și procesului integraționist care trebuia asumat din mers. Se atrăgea atenția asupra faptului că structurile de piață interne – industriale, agricole, servicii etc. – aveau nevoie de sprijinul politicilor sectoriale și generale pentru a putea intra în competiție cu companiile europene, dar și pentru a afirma avan- tajele competitive. Era absolut nevoie nu doar de o strategie serioasă pentru integrare economică europeană, ci și pentru întărirea capacității administra- tive pentru a putea fi investite fondurile europene, din exercițiul bugetar 2007- 2013, în proiecte de dezvoltare sustena- bilă. Și nu în cele din urmă, era imperios ca România – membru al Uniunii Euro- pene – să-și reafirme identitatea proprie în noul context integraționist și în glo- balitate, să se prezinte ca actor al viitoa- relor politici europene și, firește, să-și arate calitățile parteneriale prin care ar fi avut abilitățile de a participa la procesul decizional european.

Doar un singur partid (din Opoziție) a prezentat, spre sfârșitul anului 2006, o schiță de strategie post-aderare a României, dar ea nu s-a mai regăsit în documentele programatice ulterioare ale respectivei formațiuni politice. Liderii acelui partid au folosit doar contextul dezbaterii respective pentru a realiza un eveniment de presă și nimic mai mult. Până la urmă, guvernul a invitat repre- zentanții partidelor parlamentare la un panel de elaborare a unei astfel de strategii post-aderare, dar spre mijlocul anului 2007, același guvern a suspendat demersul, socotind că nu mai era nevoie de un astfel de document strategic propriu întrucât Comisia Europeană a pus la dispoziția guvernului un Cadru strategic (pentru folosirea fondurilor europene). Iar dupa 10 ani de la aderarea la Uniunea Europeană, constatăm că procesul integrării europene a României s-a desfășurat doar întâmplător și cu anumite impulsuri de la Bruxelles, țara noastră fiind mai mult împinsă-trasă de fenomenul de contagiune al politicilor europene, care în loc să fie internalizate au fost considerate, la București, subiecte de “politică externă”. Abia în lunile din urmă a revenit subiectul elaborării unui “Proiect de Țară” prin care România să-și afirme opțiunile identitare de politici care să-i definească interesele și să o înscrie ca actor constructiv al integrării europene viitoare.

Economie și securitate

România a fost primită în NATO în primăvara anului 2004. După numai câteva luni (în dec. 2004), România a reușit să încheie negocierile de aderare la Uniunea Europeană și a obținut apro- barea Consiliului European (17 dec. 2004) pentru semnarea Tratatului de Aderare. Exceptând interoperabilitatea militară, unul dintre criteriile de bază pentru a intra în Alianța Nord-Atlantică, criteriile economice, administrative și politice au fost pregătite în paralel cu criteriile de bază pentru aderarea la Uniunea Euro- peană. Era dovedit că exista o comple- mentaritate între NATO – UE, pentru condițiile acelei epoci, se argumenta soliditatea pregătirii României pentru NATO și prin stadiul pregătirii aderării la Uniunea Europeană. Îndeosebi datorită pozițiilor la capitolele de negociere referitoare la Piața Internă și libertăților fundamentale europene, evaluatorii pregătirii țării pentru NATO au putut să fie convinși că și România va îndeplini criteriile economice, administrative, politice pentru intrarea în Alianță. Doar că guvernele românești post-2004 au părăsit strategia complementarității între NATO și UE, insistând doar pe aspectele specificității. Astfel, liderii români urmăreau ca prin aderarea la Uniunea Europeană să poată realiza obiectivele economice ale politicilor interne, iar prin apartenența la NATO să satisfacă interesele de securitate ale țării. Ori, interesul de securitate nu putea fi atins doar prin asocierea cu ceilalți aliați și umbrela articolului 5 al Tratatului Nord- Atlantic, ci printr-o viguroasă dezvoltare economico-financiară și socială care să poată asigura totalitatea capabilităților nu doar pentru interoperabilitate militară, ci și prosperitate și mobilizare a cetățenilor țării.

Neținând seama de faptul că Uniunea Europeană era, nu doar din punct de vedere funcțional, o organizație integra- ționistă mult mai complexă, acoperind practic ansamblul societal al evoluției fiecărui stat membru, guvernanții Româ- niei din ultimul deceniu au fost obsedați doar “cum să ia banii europeni” pentru a spori Trezoreria țării și a face cheltuieli neordonate strategic și fără o monito- rizare riguroasă. Nefiind preocupați să utilizeze finanțările din bugetul Uniunii Europene pentru investiții în programe strategice de dezvoltare economică și socială a României, nici să creeze un cadru de multiplicare investițională a fondurilor structurale și ale celor de dezvoltare rurală, eficiența absorbției fondurilor europene a fost la un nivel scăzut, iar slaba capacitate administra- tivă, la care se adaugă politizarea fățișă a acestui domeniu, a limitat și volumul intrărilor în Trezorerie și cu atât mai puțin în economia reală. Adăugând și efectele crizei financiar-economice din perioada 2008-2011, s-a ajuns ca nici angajamen- tul bugetar anual asumat față de partici- parea la NATO să nu mai fie îndeplinit în toți anii acestui deceniu. Așa încât, e obligatoriu să constatăm că tentația de subordonare a funcțiilor Uniunii Europe- ne în România doar obiectivului susținerii economice a interesului de apărare și securitate, asumat de apartenența la NATO și Parteneriatul strategic cu S.U.A., nu a dus la efecte maximizate, ci a vulnerabilizat poziția țării în Uniune și NATO.

Oportunități și costuri

Aderarea la Uniunea Europeană a deschis României șansa de a accede la cele mai mari oportunități care i se înfățișau la începutul secolului al 21-lea. Când țara noastră era în derularea pregătirii și negocierii aderării la Uniune, s-a rostit adesea că efectul aderării ar fi trebuit să fie dezvoltarea și modernizarea României. Doar că astfel de oportunități trebuiau generate, construite și fructifi- cate de însăși România, desigur prin politicile publice promovate de guver- nanți. Polonia constituie un bun caz de studiu, în prima decadă post-aderare, pentru demonstrarea fructificării oportu- nităților oferite de participarea la procesul integrării europene.

În lipsa unei strategii post-aderare a României și a uneia vizând integrarea economică europeană, operatorii de piață autohtoni și străini au beneficiat de asocierea spațiului nostru la Piața Internă doar prin pași mici, încercând să antici- peze modul de interpretare și aplicare locală a legislației europene, în contextul neurmării unor căi trasparente și de durată medie și lungă în politicile interne și în asimilarea/internalizarea politicilor europene. Chiar și în astfel de condiții, analiștii economici au posibilitatea să arate creșteri însemnate ale PIB-ului, deși în primul deceniu post-aderare, România a fost marcată negativ și de efectele crizei internaționale financiar-economice. Fără realizarea unei infrastructuri de piață adecvate și fără o piață de capital dezvoltată, firmele și companiile care au operat pe piața locală/românească au fost avantajate de aderarea României la Uniunea Europeană atât prin deschide- rea Pieței Interne, cât și datorită pătrun- derii investițiilor străine directe pe o piață de la care așteptau orientare pe termen lung, predictibilitate și seriozitate, așa cum s-ar fi așteptat de la o piață regle- mentată de legile europene. Existența unor ritmuri de creștere economică nu a însemnat și atingerea obiectivelor de dezvoltare. Unii analiști susțin că Româ- nia a reușit să obțină creșteri economice, dar a ratat dezvoltarea, nu a investit în infrastructura de piață, în cea de tran- sport, energetică, de mediu, în educație și cercetare, în sănătate etc. Dimpotrivă, se pare că diviziunile și discrepanțele sociale de la nivelul societății românești fac din România una din țările membre ale Uniunii Europene cu vulnerabilități grave, cel puțin pentru durată medie.

O analiză recentă arată că și agricul- tura din România, un sector economic greu încercat după 1990, a reușit să înre- gistreze, în ultimul deceniu, o creștere de aproape cinci ori a exporturilor, de la 1,1 miliarde euro în 2007, la peste 5 miliarde euro în 2016. Însă aportul venit din contagiunea cu Piața Agricolă Europeană se vede prin aceea că dacă producția de cereale și animale nu a cunoscut creșteri semnificative în ultimii 10 ani, în schimb a crescut valoarea adăugată în ramura industriei agroalimentare. Cei peste 10 miliarde euro atrași de agricultură, din bugetul european 2007-2013, au fost folosiți pentru un nou start în cursa către creșterea valorii adăugate, dar nu au susținut încă o specializare eficientă și nici nu au generat salturi în dezvoltarea rurală. Mai adăugam că nici structurile de piață agricolă nu dovedesc încă deplina maturi- tate, rămânând să performeze mai bine în perioada anilor următori, dovedind că pot deveni competitori redutabili pe piața locală, pe cea europeană și, de ce nu, pe cea globală.

Integrare Europeană și competiție

Aderarea la Uniunea Europeană a fost un proces de transformare structurală a României, iar intensitatea și calitatea schimbărilor a depins de fermitatea, viteza și claritatea reformelor structurale adoptate și aplicate de liderii politici ai țării. O evaluare din volumul publicat, în urmă cu câțiva ani, de Graham Avery și colaboratorii, arăta că, după 2000, țara noastră a fost influențată mai mult de perspectivele categorice ale aderării la UE și NATO decât de aderarea efectivă la Uniunea Europeană, în 1 ianuarie 2007. Desigur, România a trimis participanți în procesul decizional european (Comisie, Consiliu, Parlament etc.), dar procesul decizional intern vizând afacerile euro- pene nu este nici astăzi deplin funcțional și eficient. Și degeaba unii lideri politici încearcă să spună că dacă am pierdut o oportunitate nu este un cost, deoarece va veni o altă oportunitate pe care în mod sigur o vom fructifica. Realitatea este că, fiind stat membru al Uniunii Europene, fiecare oportunitate pierdută trebuie trecută la costuri, întrucât ea nu se va repeta și, în mod sigur, nu va contribui la dezvoltarea țării, ci la cea a altui sau altor state membre. Așa încât, participarea la procesul integraționist european trebuie considerată și o com- petiție deschisă între toate statele mem- bre ale Uniunii Europene pentru fructifi- carea tuturor oportunităților, accelerarea dezvoltării și modernizării și creșterea rapidă a competitivității.

În concluzie, aș vrea să arăt că aderarea României la Uniunea Europeană a adus avantaje țării, cetățenilor ei și Uniunii însăși nu prin imaginea contra- pusă a ceea ce ar fi fost România dacă nu ar fi fost stat membru al Uniunii. Ar fi un îndemn la istoria contrafactuală în care eu nu cred. Sunt convins însă că decada post-aderare a României a favorizat instituțiile publice și firmele private care au avut spiritul întreprinzător orientat spre politicile europene de dezvoltare. Efectele inegal distribuite între cetățenii României ale oportunităților oferite de pro- cesul integrării europene, la care trebuia să fim parte activă, se datoreaz\ abor- dărilor neadecvate ale politicilor guver- nelor românești din ultimul deceniu și in- determinării liderilor și partidelor politice de a internaliza politicile europene, de a înscrie România în plutonul fruntaș al contributorilor la eficientizarea procesu- lui decizional și construcției europene. Dar dacă vom fi capabili să extragem lecții realiste din experiența trecutului deceniu post-aderare și să le aplicăm într- un adevărat și consecvent spirit euro- pean, încă mai putem fi optimiști în pri- vința viitorului nostru ca țară cu identitate asumată în Uniunea Europeană.

Articol publicat in Piata Financiară

Ultima ora:

ObservatorMireille Rădoi: Micul Paris la Biblioteca Centrală Universitară „CAROL I”  

PoliticKelemen Hunor: Acest guvern rămâne şi va face treabă până în 2024. UDMR nu va vota nicio moţiune de cenzură

EconomieCristian Grosu: Săptămâna care modelează Europa și România ei

ExternAntonia Colibasanu: What the EU’s Green Deal Means for Europe and Russia

SocialAdrian Hatos, la dezbaterea despre meditații organizată de Societatea Academică din România

EvenimenteMireille Rădoi: Micul Paris la Biblioteca Centrală Universitară „CAROL I”  

CulturaCristina Popescu: Pictorul Dimitrie Știubei, un pictor de …marcă

EditorialTeodor Baconschi: D-ale pandemiei. Un final cu repetiție



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe