Matei Bogdan
Publicat în 28 noiembrie 2018, 15:20 / 57 elite & idei

Vasile Puşcaş: 1918 – Şansa integrării naţionale în România Mare

Vasile Puşcaş: 1918 – Şansa integrării naţionale în România Mare

de Vasile Puşcaş

Vasile Puşcaş este profesor, diplomat şi om politic român. Profesor la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, este cel care, în februarie 1990, a inaugurat în România cursurile de integrare europeană, devenite astăzi disciplină obligatorie în toate facultăţile cu profil istorie, relaţii internaţionale, studii europene. Este diplomatul care a negociat reacordarea de către SUA a Clauzei Naţiunii celei mai Favorizate pentru România. În perioada decembrie 2000 – decembrie 2004 Vasile Puşcaş a fost ministru delegat în guvernul Adrian Năstase, negociator-şef al României cu Uniunea Europeană. Sub coordonarea sa, Delegaţia Naţională de Negociere pentru Aderarea României la Uniunea Europeană a încheiat toate capitolele de negociere.

Statul-naţiune s-a impus în istoria modernă a Europei ca un cadru legal-instituţional, în care a fost recunoscută identitatea caracteristicilor etnice, dar şi pentru a crea un cadru de dezvoltare economică, socială, culturală, politică a cetăţenilor. În acelaşi timp, evoluţia istorică a statului-naţiune a statornicit cooperarea între naţiuni ca normă prin care să fie înlocuită seculara concurenţă conflictuală între suverani şi statele monarhice.

Liga/Societatea Naţiunilor, propusă la sfârşitul Primului Război Mondial, a avut intenţia statuării legale şi instituţionale a cooperării statelor-naţiune care deveniseră principalul actor al sistemului internaţional pe cale de a fi reconstruit. Iar Uniunea Europeană a fost posibilă prin metoda coordonării suveranităţilor naţionale pe care le susţineau statele-naţiune care au dorit să etaleze calităţi noi după Al Doilea Război Mondial. Această conduită a statelor-naţiune europene a inspirat şi iniţiativa constituirii Organizaţiei Naţiunilor Unite care a sprijinit şi recunoscut rolul statului-naţiune la scară mondială, în tot secolul XX.

Crearea statului român modern: 1859-1918

Avansul principiului naţionalităţii în teritoriile locuite de români a fost accelerat după 1848, mergând către crearea statului-naţiune prin Unirea Principatelor Române, în 1859. De la acea dată, România modernă a fost înzestrată cu o legislaţie şi cu instituţii proprii funcţionării statului-naţiune, iar viteza procesului a determinat nu doar sincronicitatea cu statele-naţiune din Occident, ci şi preluarea uneori mecanică a caracteristicilor unor structuri de operare. Ceea ce a şi generat celebra dezbatere din cercurile Junimii a formelor fără fond. Războaiele Balcanice (1912-1913) au revigorat aspiraţia naţiunii române pentru continuarea evoluţiei către finalizarea alcătuirii statului-naţiune. Anul 1918 a constituit o etapă importantă a procesului desăvârşirii statului-naţiune România, prin unirea cu Regatul României a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei. Sprijinit pe impulsurile aplicării principiului autodeterminării naţionale enunţate de revoluţia rusă şi mai ales de preşedintele american Woodrow Wilson, efortul României şi al mişcărilor/partidelor politice româneşti din provinciile amintite a mers convergent în direcţia împlinirii idealului naţional românesc – includerea întregii naţiuni române în statul-naţiune România.

Printr-un efort diplomatic, militar şi militantism naţional constructiv s-a decis la Chişinău, Cernăuţi, Alba-Iulia şi Bucureşti unirea celei mai mari părţi a naţiunii române în ceea ce, în epocă, a fost numită România Mare. Iar această alcătuire a statului-naţiune România a fost recunoscută internaţional prin tratatele negociate şi decise la Conferinţa Păcii de la Paris (1919-1920).

Drumul parcurs de naţiunea română până la desăvârşirea unităţii naţional-statele, în 1918, a fost dificil şi anevoios. Constituirea nucleului statului-naţiune România, în 1859, a pus în faţa liderilor politicii româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea sarcina dezvoltării condiţiilor, interne şi externe, pentru finalizarea procesului istoric amintit. Imperiile ţarist, austro-ungar, otoman care înconjurau tânărul stat modern românesc şi încorporau teritorii/provincii locuite de români au pus numeroase piedici în calea înfăptuirii idealului naţiunii române. Preocupările de modernizare a României, în ultimele decenii ale veacului al XIX-lea şi primele decenii ale secolului XX, dimpreună cu evoluţiile contextului european şi cu deosebire în răsăritul, sud-estul şi centrul Europei au impulsionat mişcarea de autodeterminare naţională a românilor din imperiile învecinate statului român, majoritatea energiilor politice şi economice ale comunităţilor româneşti fiind dedicate atingerii obiectivului unităţii depline naţionale şi statale.
Chiar şi după ce românii din Basarabia, Bucovina şi Transilvania şi-au exprimat opţiunea clară şi în termenii votului popular de a se uni cu Regatul României, contestările dinspre unele state succesoare imperiilor care s-au destrămat s-au înteţit în primii ani după realizarea Marii Uniri, luând forma revizionismului, după semnarea Tratatelor de Pace şi în întreaga perioadă interbelică, şi a agresiunilor teritoriale ale puterilor fasciste şi comuniste, la sfârşitul anilor ’30 ai veacului trecut.

Rusia Sovietică (URSS) şi Ungaria au derulat chiar operaţiuni destabilizatoare şi agresive la adresa României, până la deciziile Conferinţei de Pace, combinaţia bolşevism – velicorusism – hungarism, generând stări conflictuale armate la graniţele estice şi vestice ale României Mari. Motivul era cât se poate de evident – nici Rusia Sovietică şi nici Ungaria nu erau dispuse să recunoască procesul democratic şi legal al autodeterminării naţiunii române, totodată fiind tributare formulelor statale imperiale, neagreând apariţia şi evoluţia statelor-naţiune în Europa Centrală şi Răsăriteană. Pe când Rusia Sovietică (URSS) a respins decăderea ei ca Mare Putere acaparatoare de teritorii şi popoare, proiectând un program politic de recuperare a teritoriilor care au aparţinut Rusiei ţariste, guvernele postbelice ale Ungariei au menţinut mitul şi megalomania hungarismului ca doctrină de stat, bazată pe etnicitate şi teritorialitate, chiar dacă şi Ungaria a devenit cu adevărat stat-naţiune abia la sfârşitul Primului Război Mondial. Poate de aceea, cum a spus Lucian Blaga, „noi suntem unde suntem – cu toţi vecinii noştri împreună – pe un pământ de cumpănă”.

România Mare şi reforma statului român

România Mare, rezultată din Unirea din 1918, a însemnat o dublare a suprafeţei şi populaţiei, faţă de Vechea Românie. Peste o jumătate de milion de români au rămas în URSS, Iugoslavia, Ungaria şi Bulgaria. Dar România postbelică a adăugat şi un număr substanţial de populaţii aparţinând mai multor minorităţi, dintre care cei mai numeroşi erau maghiari, urmaţi numeric de evrei, ucraineni, saşi şi şvabi. Merită subliniat faptul că noile provincii unite cu România au sporit capacitatea productivă industrială a ţării cu peste 230%. Însă trebuie adăugat imediat că pierderile de război ale României au fost deosebit de mari – peste o zecime din populaţia antebelică şi distrugeri enorme ale industriei, agriculturii şi altor ramuri economice. Ca atare, România postbelică era obligată să repare situaţia economico-socială generată de război şi, în acelaşi timp, să integreze în structura statului român noile provincii şi pe cetăţenii lor, să dezvolte capacităţi instituţionale şi administrative care să eficientizeze funcţionarea statului-naţiune pentru a se apropia cât mai mult de stadiul dezvoltării Europei Occidentale. Altfel spus, România Mare trebuia să devină o Românie Nouă, în care naţiunea să se manifeste în „plenitudinea istorică”, după cum spera acelaşi Lucian Blaga.

România din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a evoluat într-o structură socio-politică oligarhică pe care principele/regele Carol I a tolerat-o şi a asociat-o în procesul moderat de modernizare. Mihail Kogălniceanu recomanda domnitorului, la 1859, ca la vremuri noi să vină cu oameni noi. Dar, la 1866, în locul oamenilor noi a acţionat „monstruoasa coaliţie” a oamenilor vechi, cei care au acceptat reforme modernizatoare în România doar influenţaţi de procesele socio-economice din exterior sau ca urmare a unor zguduiri sociale interne, aşa cum s-a întâmplat după 1888 şi 1907. Ionel I.C. Brătianu, în calitate de prim-ministru al guvernului României refugiat la Iaşi, a fost foarte impresionat de ceea ce s-a întâmplat în Rusia, la începutul anului 1917, iar după o vizită la Petrograd, i-a propus regelui Ferdinand să accepte o reformă agrară şi o extindere a dreptului de vot care îşi menţinuse forma cenzitară. Este adevărat că acest impuls al lui Brătianu spre reforme a venit şi ca urmare a nevoii de a încuraja soldaţii-ţărani ai Armatei Române să se dedice pregătirii pentru campaniile militare în care urmau să fie antrenaţi şi să nu se lase contagiaţi de dezordinile sociale şi politice din armata rusă şi din estul României. Ceea ce a însemnat că, încă din ultimii doi ani ai Primului Război Mondial, liderii politici ai Vechii Românii au sesizat că încheierea conflagraţiei mondiale va genera şi anumite reforme sociale, economice, politice, incluzând reformarea statului român.

În timpul pregătirilor din Basarabia, Bucovina şi, cu deosebire, din Transilvania pentru realizarea unirii acestor provincii cu România, liderii politici ai românilor s-au exprimat adesea în favoarea unor reforme care ar fi trebuit să se petreacă în România Mare. Actele prin care românii au decis, la Chişinău, Cernăuţi, Alba-Iulia autodeterminarea lor naţională şi unirea cu România, în 1918, conţineau mai multe sugestii reformatoare, pe care le considerau a fi necesare pentru buna funcţionare a statului român în care aspirau să se integreze.

Spre exemplu, Declaraţia de Unire a Sfatului Ţării (Chişinău, 27 martie 1918) enunţa câteva „baze” politice, administrative şi instituţionale care să fie cuprinse în alcătuirea statului român ce urma să includă şi Basarabia – de la recunoaşterea de către guvernul de la Bucureşti a reformei agrare basarabene, până la atribuţiile Sfatului Ţării şi modul de recrutare a funcţionarilor publici, soldaţilor în Armată, operarea administraţiei locale, drepturile minorităţilor, votul universal, egal, direct şi secret, alte libertăţi ale individului etc.

La fel, şi Declaraţia de Unire a Congresului General al Bucovinei (Cernăuţi, 28 noiembrie 1918) a înfăţişat aspiraţia românilor bucovineni pentru împlinirea unor drepturi politice, sociale, economice şi culturale în România Mare, liderii politici ai românilor din Bucovina subliniind frecvent solidaritatea cu românii din Transilvania.

Aceştia, la rândul lor, în Rezoluţia Marii Adunări Naţionale (Alba Iulia, 1 Decembrie 1918), au enunţat câteva „principii fundamentale la alcătuirea noului stat român”, între care: libertăţile pentru „toate popoarele conlocuitoare”, drepturi culturale şi religioase pentru toţi cetăţenii, „regim curat democratic” – cu vot direct, egal, secret şi reprezentare locală şi parlamentară, „desăvârşita libertate” a presei, asocierii şi întrunirii, reforma agrară care să atingă şi marile proprietăţi, dar să aibă în vedere şi o viitoare politică agricolă prin care să se obţină atât justiţie socială, cât şi producţii sporite.

În acelaşi timp s-a exprimat speranţa că România Mare se va încadra în ordinea internaţională a „comuniunii naţiunilor libere” pe care a promovat-o preşedintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson.

Este evident că Generaţia Marii Uniri a realizat autodeterminarea naţională a românilor din Basarabia, Bucovina şi Transilvania şi, împreună cu liderii politici ai Regatului României, au împlinit idealul unităţii naţionale şi statale româneşti. Dar acea elită politică, intelectuală, militară şi economică românească de la 1918 nu a considerat realizarea Marii Uniri drept un „sfârşit al istoriei”, ci ca pe un moment al intrării pe calea care putea duce spre „plenitudinea istorică” evocată de Lucian Blaga.

Iuliu Maniu, la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, în 1 Decembrie 1918, şi-a încheiat pledoaria în favoarea votării Rezoluţiei de Unire cu următoarele cuvinte: „Acest proiect arată cărarea pe care, mergând înainte, ne vom putea atinge idealul şi să punem temelia unei Românii Mari şi unite, care în veci să fie, ca în ea să se înfăptuiască spiritul desăvârşitei democraţii şi dreptatea socială”. Aşadar, înfăptuitorii Marii Uniri au străbătut un drum dificil al procesului istoric care a dus la autodeterminare naţională, fiind conştienţi că urma etapa „greutăţilor unei tranziţii la unire” – după cum se exprima acelaşi Iuliu Maniu -, ceea ce însemna că era preconizat un proces de reformă şi integrare naţională, concomitent cu validarea statului-naţiune România printr-o accelerată dezvoltare şi modernizare a societăţii româneşti.

Ce însemna România Nouă?

Adesea, unii lideri politici români au spus că România Mare, creată prin Marea Unire de la 1918, trebuia să fie o Românie Nouă, adică să intre în „noua ordine a civilizaţiunii”, după cum s-a exprimat şi Vasile Goldiş în discursul lui de la Alba Iulia (1 decembrie 1918). O Românie Nouă trebuia să fie sincronică unei Europe Noi, cea stabilită prin Tratatele de la Versailles (1919-1920), şi unei ordini internaţionale noi, cea a predominanţei statelor-naţiune ca actori principali ai cooperării în sistemul internaţional postbelic. Mesajul liderilor politici români care au elaborat şi promovat Documentele Unirii (1918) a fost înţeles de o bună parte a elitei politice şi intelectuale a vremii. Spre exemplu, profesorul de economie politică de la Universitatea din Bucureşti, N. Basilesco, a publicat, la Paris, o vastă lucrare în două volume (Librairie Felix Alcan, 1919) despre România în perioada războiului şi negocierii păcii postbelice. Chiar din introducerea la volumul al doilea – dedicat proiecţiei evoluţiei României după Primul Război Mondial – parlamentarul ţărănist spunea că românii trebuiau să facă din România Mare o „Casă Nouă”, anunţa dezideratul conform căruia „trebuia ca România Mare să fie o Românie Nouă, o Românie Modernă”.

O Românie Nouă, conform aceluiaşi autor, nu însemna doar aderarea la principiile europene şi internaţionale noi, gen Societatea Naţiunilor, ci, în primul rând voinţa construcţiei unei căi proprii interne de viaţă modernă. Luând în considerare caracteristicile vieţii economice, sociale şi politice a Vechii Românii, economistul Basilesco aprecia că viaţa politică şi socială din România Nouă postbelică avea mare nevoie de o profundă reformă morală care să elimine viciile de formă şi de fond ale sistemului politic şi social din România antebelică.

Aproape reluând îndemnul lui Kogălniceanu, adresat domnitorului Alexandru Ioan Cuza, Basilesco proclama necesitatea ca România Nouă să pună în fruntea ei oameni noi care să practice moravuri publice sănătoase şi să nu subordoneze interesele statului intereselor partidiste, clientelare ori personale, aşa cum constata că s-a întâmplat în jumătatea de veac de existenţă a statului român. Autorul menţionat a mai înregistrat, imediat după realizarea Marii Uniri, o tendinţă spre reluarea vechilor practici politice neconstituţionale şi oligarhice, chiar sub oblăduirea regelui Ferdinand şi cu concursul liderului liberal I.I.C. Brătianu, subliniind că o astfel de orientare va agrava şi mai mult situaţia României ameninţată de pericolul bolşevismului rusesc şi unguresc. Dar nu numai aspectul reformei morale a politicii din România Mare – România Nouă a fost evidenţiat de profesorul Universităţii din Bucureşti. El a expus un adevărat program extins de reforme ale instituţiilor şi politicilor statului, de la modificarea Constituţiei şi sistemului administrativ până la reforma educaţiei, economiei, finanţelor etc. Toate aceste reforme ar fi trebuit să fie decise de Adunarea Constituantă a României pentru ca ele să devină o realitate constituţională într-o Românie Nouă, care trebuia să facă despărţirea definitivă de viciile structurale şi de sistem din Vechea Românie. O Românie Nouă aşteptau să se construiască după Marea Unire şi românii din Statele Unite ale Americii care s-au simţit încurajaţi să se reîntoarcă în Ţară pentru a-şi investi agoniseala acumulată în Lumea Nouă.

În publicistica sa din 1919, Alexandru Papacostea explică şi de ce liderii românilor din Basarabia, Bucovina şi Transilvania au insistat să introducă, în aceleaşi Documente ale Marii Unirii, dezideratele reconstrucţiei statului român pornind de la o reală democratizare şi terminând cu rolul administraţiei locale într-un sistem statal descentralizat. Al. Papacostea ne spune că aceşti lideri ai românilor din provinciile unite cu România, în 1918, cunoşteau defectele de funcţionare ale sistemului politic şi statal din Vechea Românie pe care regimurile „monopolurilor cointeresate”, liberale şi conservatoare, le-au menţinut până la sfârşitul Primului Război Mondial. Îndeosebi elita politică şi intelectuală românească din Transilvania a fost menţionată ca având o justificată preocupare pentru acest aspect al reconstrucţiei statului român modern, deoarece decenii la rând au militat pentru introducerea unor reforme modernizatoare ale statului şi în perioada apartenenţei la monarhia habsburgică.

De aceea, pentru aceştia, dar nu numai, România Mare reprezenta nu doar intrarea într-o altă unitate politică, ci într-o alcătuire statală cu noi direcţii economice, sociale şi culturale, inclusiv cu ridicate standarde intelectuale şi morale ale vieţii publice.

Al. Papacostea justifică dezideratul ca România Mare să devină o Românie Nouă prin această aspiraţie a naţiunii române de a avea o „evoluţie normală şi organică”, iar partidele politice, programele de guvernare şi regimul parlamentar să ţină seama de diversitatea intereselor economice şi sociale ale ţării, pe care să le armonizeze şi promoveze într-un proces de dezvoltare la un nivel care nu a putut fi realizat în vechea Românie. Gânditorul şi comentatorul politic Al. Papacostea a specificat faptul că procesul întregirii naţionale a însemnat realizarea unei întreite unităţi – politică, economică şi socială – care trebuia să ducă la o transformare fundamentală a societăţii româneşti, printr-o etapă de tranziţie lipsită de convulsii sociale şi politice, având ca finalitate „integrarea naţională”.

Şansa integrării naţionale

În comparaţie cu Occidentul, Europa Central-Sud-Estică a asimilat principiul naţionalităţii mai accelerat şi intens de la mijlocul secolului al XIX-lea, cele trei etape de care vorbea Charles Hodges (1931) fiind străbătute în mai puţin de un veac, menţinând prelungiri specifice după 1918 când statele-naţiune au fost fondate sau desăvârşite şi în această zonă. Unii autori consideră că elita naţională românească a fost supralicitată, după 1918, de amploarea şi complexitatea dezideratului construcţiei statului-naţiune, într-un nou context internaţional. Nu doar că teritoriul şi populaţia României Mari au crescut de mai bine de două ori, iar minorităţile aproape şi-au triplat numărul, dar şi că populaţia românească din provinciile nou incluse era în stadii diferite de dezvoltare socială şi culturală, iar mentalităţile lor politice şi administrative erau impregnate de concepţiile şi metodele din imperiile străine de care s-au desprins.

Dimitrie Gusti avertiza, chiar din 1919, că problema naţiunii avea o mare însemnătate teoretică şi practică după încheierea Primului Război Mondial. Prima direcţie indicată de sociologul român era aceea a raportului dintre naţiune şi stat, iar a doua a relaţiei între naţional şi internaţional. Apreciind că „statul trebuia să se adapteze naţiunii”, Gusti considera că „statul vechi” urma să fie înlocuit de „statul nou”. Numeşte chiar „statul nou naţional” drept „personificarea politică şi juridică a naţiunii, el este naţiunea (spirituală şi economică) concretă, văzută prin prisma organizatoare a categoriilor politice şi juridice”, apreciind că un astfel de stat, „profund democratic înăuntru, va înlesni democratizarea dinafară a raporturilor dintre state”. Aşadar, întrebarea lansată public de Constantin Rădulescu-Motru, tot în 1919, – „Pe ce cale evoluăm?” – deja primise destule soluţii teoretice şi practice, şansa României Mari de a deveni cu adevărat o România Nouă depinzând de voinţa politică decidentă şi raporturile de forţă în stat.

I.I.C. Brătianu şi Partidul său Liberal, împreună cu regele Ferdinand, nu au gândit însă o reformă de refondare a statului-naţiune România, văzând România Mare doar ca o expresie a continuităţii statalităţii antebelice. De altminteri, Decretul Regal de sancţionare a deciziei din 1 decembrie 1918, de la Alba Iulia, elaborat şi contrasemnat de I.I.C. Brătianu, spunea că „Ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia, de la 18 noiembrie / 1 decembrie 1918 sunt şi rămân de-a pururea unite cu regatul României”. Regele şi premierul Brătianu apreciau că votul universal şi reforma agrară erau suficiente gesturi de înnoire în România Mare. Ca atare, cele două dinastii ale puterii politice din România au făcut tot posibilul ca o Adunare Constituantă să nu emane legi şi proceduri care să genereze o tranziţie organizată spre o integrare naţională care să exprime voinţa şi doleanţele cetăţenilor din Vechea Românie şi provinciile nou unite cu România. Chiar de la începutul anului 1920, deciziile guvernamentale, inspirate tot de I.I.C. Brătianu, au repus în funcţiune concepţiile centraliste ale statului român antebelic, iar autorităţile locale, aflate sub influenţa liberală, au instituit un control sever asupra provinciilor respective.

Devenise evident că, în locul unei strategii de integrare naţională, Brătianu şi regele Ferdinand au trecut la o aşa-zisă „operă de românizare” a noilor teritorii intrate în componenţa României Mari. Sub pretextul refacerii economiei româneşti de pe urma războiului, partidul lui Brătianu a extins „monopolurile cointeresate” şi în noile provincii, sub lozinca „Prin noi înşine”. Alegerile parlamentare din martie 1922 au reluat şi vechile practici electorale din Vechea Românie, liberalii fiind acuzaţi de fraude masive. Cu toate protestele lui Iuliu Maniu şi ale altor lideri politici, acele alegeri generale au fost validate, iar regele l-a reconfirmat pe I.I.C. Brătianu la conducerea guvernului. În vara aceluiaşi an, guvernul a adus în prim-plan subiectul încoronării suveranilor României, la Alba Iulia, eveniment realizat în 15 octombrie 1922.

Cu un gest napoleonian, în timpul desfăşurării ceremoniei de încoronare, regele Ferdinand a luat el însuşi coroana din mâinile reprezentantului Parlamentului şi şi-a aşezat-o pe cap, sugerând că nu-şi extrăgea calitatea de suveran de la popor, deci punând sub semnul întrebării realitatea monarhiei constituţionale în România Mare. La urma urmei, Constituţia revizuită a fost aprobată de Parlament doar în martie 1923 şi aceasta a fost tot produsul Partidului Liberal care a forţat trecerea ei fără o integrare şi a altor trei anteproiecte de Constituţie pe care le propuseseră celelalte partide politice şi fără votul unei Adunări Constituante. Aceste decizii politice ale regelui Ferdinand şi I.I.C. Brătianu au consacrat politica postbelică a „românizării” ca o reîntoarcere la viciile sistemului politic din Vechea Românie, atrăgând protestul multor lideri basarabeni şi ardeleni, între care cel mai vehement a fost acelaşi Iuliu Maniu. Răspunsul liberalilor a fost că liderii politici care nu acceptau formula centralist-statală şi autoritarismul brătienist (aprobate chiar şi de regele Ferdinand) erau „provinciali” şi promovau „regionalismul” ca atac la „românism”, deci la unitatea şi etnicitatea statală.

Primul deceniu interbelic a fost puternic marcat de disputele între Partidul Liberal şi celelalte formaţiuni politice din România Mare, iar dominaţia Brătienilor a fragilizat sistemul politic şi instituţiile statale datorită stilului lor dominator-autoritar. Din acest motiv, tranziţia unificării legislative şi administrative a durat aproape toată perioada de până la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, iar în unele domenii legislaţia unificatoare a fost dată abia după această conflagraţie. Au existat iniţiative izolate, precum crearea Universităţii româneşti din Cluj, care au demonstrat că „datoria naţională” în România Mare era să fie promovat un spirit creator nou, prin care naţiunea română să-şi dovedească sieşi şi tuturor naţiunilor europene capacităţile de modernizare şi dezvoltare, în ton cu civilizaţia cea mai înaintată a epocii. Lucian Blaga enunţa, în Apriorism românesc, sensul superior al termenului „românism” pe care îl înţelegeau nu numai ardelenii, ci şi alţi lideri intelectuali şi politici din România. Opinia autorului Poemelor luminii a fost că „românismul” trebuia să exprime „un complex de potenţe creatoare”, un patrimoniu stilistic prin care să se contureze „năzuinţa formativă” care să ducă naţiunea română spre „un înalt potenţial cultural”, prin care „să luminăm cu floarea noastră de mâine un colţ de pământ”, unde românii să demonstreze că sunt „purtătorii bogaţi ai unor excepţionale posibilităţi”.

Această înţelegere optimist-creatoare, civilizaţională a „românismului” ne aminteşte de spusele lui Mihai Eminescu, în 1880, anume că „nu originea face pe un popor să fie trainic, ci munca lui proprie, fie cu mâna, fie cu mintea”.

Este indiscutabil faptul că Marea Unire din 1918 a favorizat o sporire a avuţiei naţionale româneşti, a adus multe oportunităţi pentru dezvoltarea şi modernizarea României. Însă modul cum a fost derulată viaţa publică interbelică şi menţinerea vechii structuri oligarhice în România Mare, dimpreună cu refuzul unei importante părţi a elitei politice şi culturale de a realiza o integrare naţională reală şi a înnoi principial şi funcţional statul român rezultat din procesul desăvârşirii statului-naţiune, a dus la o existenţă societală românească doar de supravieţuire, nefiind fructificate şansele imense ale dezvoltării naţiunii române în noile circumstanţe europene şi internaţionale postbelice. Anii ‘30 ai secolului trecut au fost martorii continuării gestionării neadecvate a statului-naţiune România de către proprii ei lideri politici, ceea ce a contribuit şi la incapacitatea acţiunii interne şi externe de a împiedica prăbuşirea României Mari, în 1940.

Câteva lecţii pentru contemporaneitate

Generaţia anului 2018 poate extrage numeroase lecţii din acţiunile Generaţiei Marii Uniri şi ale generaţiilor politice care i-au urmat. Amintim doar câteva.

În primul rând, merită reţinut că Europa are o îndelungată şi pregnantă predispoziţie pentru organizarea în state-naţiune, ceea ce ar trebui să le sugereze liderilor Uniunii Europene că problema slăbiciunii ei actuale nu constă în existenţa statului-naţiune, ci în managementul nepotrivit al diversităţii acestor state-naţiune.

În al doilea rând că statul-naţiune ca formă de manifestare a vieţii unei naţiuni, este într-o continuă transformare, aşa cum şi naţiunile cunosc schimbări permanente, deci trebuie să fie deschis permanent înnoirilor.

Şi, nu în ultimul rând, că statul-naţiune de astăzi, mai mult chiar decât statul-naţiune de după 1918, poate funcţiona numai gestionând adecvat interdependenţele regionale şi internaţionale, că nu poate să se dezvolte în durată şi competitiv dacă se închide în naţionalisme autohtonist-etniciste şi nici chiar în naţionalisme aşa-zis economice.

La acestea mai putem adăuga că generaţiile contemporane de români se află în faţa obiectivului integrării europene a societăţii româneşti, dar au de recuperat întârzierile în realizarea unei integrări naţionale şi dezvoltării/reformării statului-naţiune România.

Ultima ora:

ObservatorRaed Arafat: Livrarea primului lot de ambulante a inceput; cate autospeciale noi va avea sistemul de urgenta

PoliticIurie Leancă: ”Sandu și Năstase încearcă să antreneze și România în luptele politice din R.Moldova”

EconomieDaniel Daianu: What drives illiberalism?

ExternAlexandru Grumaz: George H.W. Bush, Mihail Gorbaciov şi Summitul de la Malta din 1989

EvenimenteCristian Bușoi, organizator al evenimentului „UE 2019-2024: Cum putem sprijini eliminarea hepatitei virale, în conformitate cu strategia globală a OMS și SDGS ale ONU”

CulturaRadu Preda: Memoria dreptăţii

SocialRaed Arafat: Livrarea primului lot de ambulante a inceput; cate autospeciale noi va avea sistemul de urgenta

MoldovaArmand Goșu: Victoria lui Andrei Năstase reînvie speranța unei schimbări în Republica Moldova



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe