Adriana
Publicat în 3 aprilie 2012, 10:48 / 194 elite & idei

Vasile Puscas: Integrarea europeană neterminată a României

Vasile Puscas: Integrarea europeană neterminată a României

Perioada post-aderare a demonstrat că integrarea europeană a României este un proces de modernizare nefinalizat.

Mai multe întâmplări recente m-au determinat să scriu despre subiectul enunţat în titlu. Dar, indiscutabil, mărturisirea de la Bucureşti (25 martie a.c.) a fostului premier britanic, Tony Blair, conform căreia, în 1999, când s-a decis începerea negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană, obiectivul aderării părea „irealizabil”, merită luată serios în seamă. Aş adăuga că Blair nu era singurul demnitar european care avea, atunci, o astfel de percepţie. Şi, totuşi, în 8 decembrie 2004, România încheia negocierile de aderare, iar Consiliul European din 17 decembrie 2004 decidea semnarea Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană.

INTEGRAREA TENDENŢIALĂ

Deocamdată, în România, nu se agreează un răspuns serios la întrebarea „ce s-a întâmplat între 2000-2004?”, astfel încât ceea ce părea „irealizabil”, în 1999, devenise realizabil, în 2004. Este şi un motiv pentru care momentul aderării ţării la UE, 1 ianuarie 2007, a fost doar unul de automulţumire pentru elita politică de la guvernare şi de speranţă confuză pentru cetăţenii români.

Şi, mai ales, perioada post-aderare a demonstrat că integrarea europeană a României devenise numai o exprimare tendenţială, adică un proces de modernizare nefinalizat şi chiar o reîntoarcere la caracteristicile imprecise ale tranziţiei locale post-comuniste. Astfel că, până în prezent, se confirmă teza  despre modernitatea tendenţială în România (C. Schifirnet, în „Social Science Information”, Martie 2012).

Parafrazând studiul amintit, am putea conchide că integrarea europeană a României, concepută ca proces modernizator, este încă o aspiraţie, o intenţie a societăţii de a urma calea dezvoltării, un scop asumat, dar care nu a devenit realitate. Iar dacă istoria neînvăţată de liderii politici ai României contemporane arată că diferitele etape ale modernităţii nu s-au finalizat niciodată, sfârşind prin a relua tranziţia spre altceva, am putea deduce că nici integrarea europeană a ţării nu va fi dusă la bun sfârşit, devenind o altă tendinţă care va aduce tranziţia spre niciunde.

Eu nu cred că această tendenţialitate, uneori învelită în comportamente imitative şi/sau sincronizante, este o fatalitate şi s-ar datora numai stadiului evoluţiei economice. Să ne amintim că, în toamna anului 2004, România a întrunit criteriile pentru statutul economiei de piaţă funcţională care ar fi trebuit reconfirmate şi întărite în perioada următoare (a se vedea cazul Poloniei post-2006).Or, decidenţii politici post-2004 au fost cei care au schimbat cursul politicilor economice româneşti şi nu determinanţi ai procesului integrării europene!

Ceea ce ne face să deducem ori că elita politică autohtonă a fost incapabilă sau nu a crezut sincer în integrarea europeană ca proces de modernizare structurală a României, mimând doar opţiunea integrării europene pentru scopuri depărtate de interesele reale ale societăţii româneşti. Ceea ce explică ezitările, eşecurile şi slaba adecvare a României la politicile actuale ale Uniunii Europene, dar şi perspectivele nebuloase şi neconvingătoare în relaţie cu sistemul integraţionist european.

INTEGRAREA REALĂ

Mi-a atras atenţia şi foarte recenta „Notă” (22 martie 2012) de prezentare a României, de către Departamentul de Stat al Administraţiei americane. Despre amintitul moment decembrie 1999, documentul de la Washington se referă la capitolul „Economie”, cunoscute fiind, totuşi, motivele geostrategice şi geopolitice ale deciziei de la Helsinki.

În acelaşi loc, face referire şi la încheierea negocierilor de aderare la UE, în decembrie 2004, de către Comisia Europeană (aşa zice Departamentul de Stat, dar noi ştim că nu Comisia, ci Consiliul a finalizat negocierile cu România!), adăugând că, în aprilie 2005, „UE a semnat un tratat de aderare cu România şi Bulgaria”, iar în ianuarie 2007 ambele ţări au devenit membri ai Uniunii.

La capitolul de „Relaţii Externe”, aceeaşi „Notă” iterează informaţia că România a aderat la NATO, în 2004, şi la UE, în 1 ianuarie 2007, deodată cu Bulgaria. Impreciziile instituţionale şi decizionale europene nu surprind, căci este deja proverbială neapetenţa americană la complexele mecanisme ale funcţionării Uniunii Europene. Dacă autorul respectivei „Note” despre România ar fi citit rapoartele diplomatice primite la Departamentul de Stat, în decembrie 2004, probabil ar fi constatat că, atunci, Comisia nu a agreat încheierea negocierilor cu România (după cum a declarat şi fostul comisar european pentru Extindere), decizia fiind luată de către Consiliu (cum şi de ce, este o altă chestiune).

Merită reţinut şi faptul că procesul negocierii aderării la Uniunea Europeană este încadrat la fenomenul economic, ceea ce arată direcţia aproape preponderentă a interesului SUA faţă de construcţia europeană. La care se ataşează, doar expediat, interesul relaţionării internaţionale, întrucât cel de securitate continuă a fi urmărit împreună cu NATO.

Dar existenţa unei percepţii schematice a momentelor care au jalonat procesul aderării României la Uniunea Europeană poate fi explicabilă, la nivelul unei astfel de „Note” a Departamentului de Stat, pe când precaritatea abordării procesului integrării europene de către liderii politici şi instituţiile din Bucureşti este inexplicabilă.

După cum devine greu de acceptat să se justifice costurile aderării la Uniunea Europeană, de către politicienii autohtoni, numai printr-o integrare europeană tendenţială. Pentru că, într-o bună zi, cetăţenii români, inclusiv cei plecaţi dintr-o ţară neintegrată pentru „a se integra în Europa”, ar putea pretinde să beneficieze de integrarea europeană reală, la ei acasă, în România!

Articol publicat pe www.adevarul.ro

Ultima ora:

ObservatorAndreea Paul: Lipsa forței de muncă calificate și a gândirii critice în învățământ, printre cele mai mari dezavantaje

PoliticSebastian Burduja: Care vor fi top 3 prioritati PNL

EconomieAndreea Paul: Lipsa forței de muncă calificate și a gândirii critice în învățământ, printre cele mai mari dezavantaje

ExternBarbu Mateescu: Sistemul de vot la localele din Ungaria este exact ca la noi – un singur tur.

EvenimenteMarian Murguleț: ONRC cred că este cea mai digitalizată instituţie din România. La polul opus se află ANAF

CulturaRadu Preda: Haosul organizat

SocialMarian Staş: Nebunul Curţii Şcolii

MoldovaIulian Chifu: Chişinăul mănâncă forţat „salamul feliat“ al lui Putin în Transnistria



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe