Adriana
Publicat în 25 aprilie 2018, 12:50 / 32 elite & idei

Vasile Pușcaș: „Nu doar că nimeni nu s-a ostenit să elaboreze o strategie postaderare, dar s-a considerat că nu era deloc necesară“

Vasile Pușcaș: „Nu doar că nimeni nu s-a ostenit să elaboreze o strategie postaderare, dar s-a considerat că nu era deloc necesară“
+ Observator

La începutul anului 2001, a fost constituită Delegaţia Naţională de Negociere a României la Uniunea Europeană, coordonată de negociatorul-şef al României şi mandatată direct de guvern şi prim-ministru. Rolul principal al respectivei delegaţii de negociere a fost să pregătească documentele de poziţie şi să deruleze negocierile de aderare. Profesorul Vasile Puşcaş a coordonat această delegaţie şi negocierile României cu Uniunea Europeană pentru aderarea României. Procesul a fost unul dintre puţinele care şi-a atins obiectivele. De aceea am purtat o discuţie cu domnia sa despre cum s-a lucrat la acea strategie, cum de a fost posibil să ne organizăm, deşi era târziu şi ce ar trebui făcut acum pentru ca proiectul în faza lui de integrare să continue şi să se şi realizeze.

SINTEZA: Domnule Puşcaş, aţi fost negociator-şef pentru aderarea României la Uniunea Europeană. Cum au stat lucrurile la vremea aceea, strategia de aderare a fost pregătită din timp, au existat etape în realizarea ei?

Vasile Puşcaş: Uniunea Europeană a fost definită şi ca sistem negociat în acord cu structurile şi instituţiile supranaţionale, iar alteori ca proces de negociere continuă. Şi, într-adevăr, cine cunoaşte bine Uniunea Europeană ştie că raporturile cotidiene interinstituţionale de la Bruxelles sunt un maraton nesfârşit de negociere, relaţiile dintre statele membre şi între acestea şi instituţiile comunitare şi interguvernamentale se bazează pe un parteneriat negociat, că întregul proces decizional european şi convenirea politicilor europene sunt rezultatul negocierilor non-stop etc. Pe scurt, nu doar aderarea la Uniunea Europeană, ci toată activitatea şi funcţionarea ei se realizează prin negociere. Aceasta nu este o supraevaluare a rolului negocierii, ci, pur şi simplu, tot managementul afacerilor europene este mai eficient să se deruleze prin negocieri, cooperare şi integrare decât prin războaie, aşa cum s-a întâmplat mult prea adesea în istoria Europei. Cum credeţi că s-ar putea derula o astfel de negociere complexă fără o permanentă strategizare şi programare, fără un parteneriat în asumarea şi aplicarea politicilor de integrare europeană? Ceea ce am vrut să subliniez este faptul că atât aderarea la Uniunea Europeană cât şi integrarea europeană trebuie să fie atent şi permanent strategizate.

– Înainte să ajungeţi dumneavoastră acolo, se făcuseră nişte paşi, era pregătită strategia?

– Eu m-am ocupat, în cadrul mai larg al procesului aderării României la Uniunea Europeană, de negocierile de aderare, aşa că vă voi spune despre aspectul strategizării din această perspectivă şi mai ales de la sfârşitul anului 2000. Pot însă să vă confirm că a existat o strategie a procesului aderării, elaborată de guvernarea Adrian Năstase, însoţită şi de un program de aderare care punea în practică respectiva strategie. Aceasta a fost o prelungire şi îmbunătăţire a primului program serios de pregătire a aderării pe care l-a elaborat guvernul Mugur Isărescu. În privinţa negocierilor de aderare, lucrurile au stat puţin altfel. Oficial, România a început negocierile de aderare în 15 februarie 2000. Dar cum acel an a fost şi unul electoral, derularea negocierilor respective s-a făcut fără o strategie de negociere, în bună măsură urmărindu-se doar vizibilizarea relaţiei României cu Uniunea Europeană, cu scop clar politic şi pentru câştig electoral. O strategie propriu-zisă de negociere a aderării a fost adoptată de guvernul României doar în martie 2001. Tot guvernul Năstase a realizat strategii şi programe sectoriale, concordante cu capitolele de negociere (ex. pentru industrie, agricultură etc.) şi, din 2002, a lucrat şi apoi aprobat o strategie de comunicare pentru integrare europeană. Astfel de documente strategice au fost de însemnătate covârşitoare pentru elaborarea documentelor de poziţie ale României şi, desigur, pentru derularea negocierilor de aderare. Mai mult, de modul cum s-a raportat guvernul la aceste strategii, a depins gradul de credibilitate a ţării în negocierile şi interacţiunile europene din acea vreme (spre ex. în primăvara anului 2002, deja credibilitatea externă a României a crescut simţitor, ceea ce s-a reflectat şi în procesualitatea negocierilor de aderare).

– Negocierea presupunea să ţineţi seama şi de evenimentele care aveau loc pe parcurs, să adaptaţi strategiile…

– Da, pentru procesul negocierilor de aderare nu a fost suficientă doar elaborarea şi aprobarea unei strategii generale de negociere şi a strategiilor sectoriale. Aplicarea acestor strategii era monitorizată permanent şi, în funcţie de evoluţiile contextuale, ele au fost continuu îmbunătăţite şi adaptate la realitatea în mişcare (de ex. transformările structurale interne, negocierile şi deciziile semestriale ale Consiliului Uniunii Europene, concluziile Consiliului European, semnalele politice din Parlamentul European, câteodată semnalele electorale din anumite state membre şi, nu în ultimul rând, cele venite din mediul internaţional). Am avut şi o strategie a negocierii finale a Tratatului de aderare şi se începuse, în a doua parte a anului 2004, studiul şi schiţa pentru alte câteva strategii absolut necesare, cum ar fi cea referitoare la stabilirea procesului coordonării afacerilor europene sau la definirea profilului României ca stat membru al Uniunii Europene. Ca să închei răspunsul la această întrebare, vă confirm că strategizarea a fost esenţială pentru negocierea europeană şi pentru întreaga activitate pregătitoare şi, doar în funcţie de aceasta, echipa de negociere a stabilit răspunsul românesc la substanţa negocierii aderării la Uniunea Europeană, dar şi tacticile de negociere.

– A existat consens? Dar sprijin intern aţi avut?

–  Guvernul Năstase a instituţionalizat procesul negocierii de aderare, înţelegând că negocierea europeană era o negociere instituţională, fiind şi cea mai complexă negociere cunoscută în lumea contemporană. În complicatul demers pregătitor, Delegaţia de Negociere a realizat consultări permanente pentru elaborarea strategiilor de negociere şi a documentelor de poziţie, la fiecare capitol de negociere , cu toate partidele parlamentare, cu patronatele, sindicatele, inclusiv în cadrul Consiliului Economic şi Social, cu mediul academic, ONG-uri etc. Scopul acestor consultări a fost cunoaşterea cât mai amănunţită a scopurilor şi intereselor cât mai multor structuri societale, precum şi armonizarea unor interese particulare/de grup în vederea identificării cât mai precise a interesului României în negocierile cu Uniunea Europeană. De aceea, eu am spus adesea că cca. 80% din timpul acordat negocierilor de aderare l-am dedicat acestui obiectiv al armonizării intereselor specifice din societatea românească, pentru a putea defini mai bine interesul naţional al României.

– De la ce componente ale societăţii a venit cel mai important sprijin?

– Aş spune că sindicatele şi ONG-urile au fost cei mai consistenţi parteneri sociali, iar majoritatea partidelor politice au sprijinit efortul nostru de transpunere a acquisului comunitar în legislaţia internă, dar nu au fost la fel de suportive în privinţa aplicării acestor legi. Astăzi mă întreb adesea dacă partidele politice şi oamenii politici au sprijinit procesul aderării, deoarece exista o presiune populară imensă în favoarea aderării, sau doar din oportunism politicianist? Îmi revine tot timpul în minte această întrebare, deoarece am văzut cum s-au raportat partidele politice şi politicienii la procesul definitivării pregătirii aderării (2005-2006) şi la cel al integrării europene a României (după 2007).

– Cam cum se realizează o astfel de strategie şi care sunt condiţiile necesare ca ea să se finalizeze cu bine?

– La prima parte a acestei întrebări, vă rog să-mi permiteţi să subliniez că un proces de negociere trebuie să aibă un management adecvat, care ţine seama atât de aspectele acestuia cât şi de actorii implicaţi, structurile şi cadrele de desfăşurare, strategii, obiective şi rezultate, soluţiile acceptabile, rezultate optimale etc., dar şi de ciclul fiecărui tip de negocieri. Managementul procesului de negociere ca şi misiunea negocierii de aderare a unei ţări sunt între atributele negociatorului-şef al statului candidat. Pentru elaborarea strategiei României de aderare la Uniunea Europeană, echipa de negociere de la Bucureşti a avut în vedere stabilirea clară a obiectivului negocierii, identificarea intereselor sectoriale şi a interesului naţional, scenarizarea unui plan de poziţionare şi mişcare, crearea mediului de negociere şi obţinerea atitudinilor potrivite, elaborarea setului/ seturilor de argumentare, pregătirea tacticilor eficiente etc. Trebuie să vă imaginaţi că fiecare capitol al strategiei de negociere a necesitat un efort enorm de analiză şi creativitate, depus într-un interval limitat de timp şi cu resurse de expertiză pe care le avea atunci ţara noastră. De exemplu, pentru identificarea intereselor, au fost adunate foarte multe informaţii şi date de la instituţiile statului, structuri de piaţă, grupuri de interese, instituţii regionale şi internaţionale etc., s-au realizat foarte multe sesiuni de consultări cu părţi interesate şi grupuri epistemice pentru a avea analize cât mai clare şi obiective. Având astfel de analize (inclusiv evaluări de impact), am trecut la precizarea intereselor vitale româneşti şi a punctelor non-negociabile. După aceea am stabilit o ierarhie şi prioritizare a intereselor noastre principale, imaginând ce ar admite partenerul de negociere şi în ce proporţie . Am introdus şi aspectul gestionării informaţiilor, datelor şi argumentelor în crearea parcursului de formulare a soluţiilor optimale, care să ne ducă la obţinerea rezultatelor şi obiectivelor dorite. Nu aş vrea să mai detaliez, deoarece am intra în prea multă tehnicalitate şi toţi cei care se ocupă de strategizare cunosc aceste lucruri, iar pentru ceilalţi poate că devine plictisitor.

– Am să vă rog să insistaţi pe a doua parte a întrebării mele.

– Cred că pentru noi, românii, acea parte este foarte importantă. Iar aici, răspunsul este că, pentru ducerea la îndeplinire a unei strategii, primordială este voinţa, determinarea titularului strategiei de a o transpune în realitate. Deci să nu privim un document strategic doar ca o bucată de hârtie sau text propagandistic ori dezinformativ. Aceasta depinde în primul rând de seriozitatea cu care cineva (persoană sau/şi instituţie) se raportează la conţinutul şi rostul strategiei. În cazul strategiei de aderare a României la Uniunea Europeană, transpunerea ei în program şi acţiune a depins de voinţa de a se ajunge la obiectivul aderării, de încrederea că putem finaliza un proces de negociere complex, dificil, dar vital pentru viitorul societăţii româneşti. Şi vă confirm că mandatul general de negociere ca şi mandatele de etapă au fost îndreptate spre finalizarea negocierii de aderare. Iar echipa de negociere a României a avut o determinare formidabilă de a realiza ceea ce prea puţină lume credea, mai ales în 2004, anume că putem să ducem până la capăt o strategie de negociere care avea un obiectiv clar – aderarea ţării la Uniunea Europeană.

– Unde aţi întâmpinat rezistenţă, dificultăţi?

– Opinia mea este că cea mai mare rezistenţă a venit din cultura politică şi socială a românilor, care îşi percep devenirea mai mult ca supravieţuitori (deci gândind şi acţionând pe scurtă durată) decât ca înfăptuitori care-şi planifică evoluţia în durată medie şi lungă. Totodată, există o reţinere, să-i zicem educaţională, de participare mai curajoasă în jocul interdependenţelor complexe globale, provenită de la un sentiment secular de victimizare şi autoimpunere identitară (conservatorism). Câteodată, această atitudine duce la proiectarea viitorului nostru după zicala „Zicem ca ei, dar facem cum vrem noi”. Istoriceşte, eu pot să-mi explic multe comportamente defetiste, dar nu le pot accepta, mai ales în contextul contemporan. De ex., mi-au apărut stânjenitor de frecvent sentimente de neîncredere în capacitatea noastră, a românilor, de a înfăptui lucruri mari, importante. Adesea trebuia să le spun liderilor din Bucureşti şi din alte locuri din ţară că, dacă Generaţia Marii Uniri nu avea încrederea în sine şi în poporul român că poate realiza România Mare şi, odată cu aceasta, o operă de „plenitudine istorică”, după cum zicea Lucian Blaga, şi astăzi ne plângeam nouă de milă şi continuam să ne jeluim pe la Porţi Înalte.

– Ne puteţi exemplifica aceste rezistenţe interne, cam de la cine veneau?

– Au venit mai ales din partea unor potentaţi financiari sau a unor grupuri de interese/influenţă care au fost obişnuiţi să pescuiască în apele tulburi post-1989, temându-se că apartenenţa noastră la o Piaţă Internă în care reglementările sunt monitorizate şi de Comisia Europeană îi va împiedica să mai facă afaceri în stilul datului de tunuri financiare şi de prăduire a bugetului naţional. Am întâlnit destui politicieni şi decidenţi români care în discuţie directă se declarau favorabili unei soluţii de negociere, iar pe la spate se străduiau să pună bariere cât mai grave înaintării noastre în procesul de negociere. Iar în 2004, când a devenit tot mai evident că ne puteam apropia de finalizarea negocierilor, au existat persoane şi grupuri influente din România care au acţionat intern, dar mai ales în Bruxelles şi alte câteva capitale europene pentru ca România să fie împiedicată să-şi ducă până la capăt strategia de negociere a aderării la Uniunea Europeană. Într-un cuvânt, strategia de negociere a aderării României nu s-a aplicat lin, fără piedici (mai ales interne) şi în niciun caz nu a fost realizată prin cadou de la Bruxelles sau vreun stat membru ori vreo corporaţie. Ea a fost elaborată de guvernul României şi aplicată de Delegaţia Naţională de Negociere, prin interacţiunea ei directă(negociere) cu Comisia Europeană şi în parteneriat cu celelalte instituţii europene şi statele membre. Aşa a rezultat decizia Consiliului European (17 dec. 2004) de aderare a României la Uniune şi de semnare a Tratatului de Aderare-document esenţial pentru evoluţia noastră post-Războiul Rece, dar care, din păcate, a devenit doar un act istoric pentru fala celor care nici nu au ştiut ce a însemnat negocierea de aderare şi poate că nici nu au dorit sincer ca România să se integreze european.

– Ce urma să se întâmple după aderare, cum vedeţi strategia de integrare şi aplicarea ei?

– Imediat după finalizarea negocierilor de aderare, ar fi trebuit să ne concentrăm asupra aplicării întocmai a strategiei de aderare şi a angajamentelor cuprinse în Tratatul de Aderare. Îmi amintesc faptul că, la sfârşitul anului 2004, am lăsat factorilor decidenţi ai României un documentar imens cu ceea ce trebuia să îndeplinească ţara, până în 31 dec. 2006, în aşa fel încât să aderăm la Uniunea Europeană foarte bine pregătiţi intern, cu un profil de stat membru bine conturat în sistemul partenerial european. Din păcate, chiar de la sfârşitul acelui an, noul regim politic a început o guvernare contextualistă, a modificat strategiile pe baza cărora s-au încheiat negocierile de aderare, în fapt nu a mai ţinut cont de strategii de ţară şi angajamente codificate în Tratat, ci a interpretat adesea în contradictoriu sensurile de evoluţie spre 1 ianuarie 2007. Tot în anii 2005-2006 ar fi fost necesară elaborarea unei strategii de integrare europeană, prin care să se definească interesul nostru în procesul integraţionist, care era o continuare a activităţii pregătirii pentru aderare. Nu doar că nimeni nu s-a ostenit să elaboreze o strategie postaderare, dar s-a considerat că nu era deloc necesară. Or, pentru ca România să opereze convergent în sistemul integraţionist european însemna să-şi strategizeze propria dezvoltare şi relaţiile parteneriale cu structura instituţională europeană, cu statele membre şi alţi actori non-guvernamentali. Aceasta pentru a obţine pentru cetăţeni beneficii cât mai substanţiale şi rapide, dar şi pentru a reduce costurile armonizării şi convergenţei cu legislaţia şi politicile europene. Astăzi, pentru mine, este mai mult decât evident că liderii politici ai României post-2004 nu au dorit integrarea europeană, ci doar o aderare formală, care să le ofere acceptabilitate şi onorabilitate în mediile politice europene şi transatlantice, plus accesul la sursele financiare ale bugetului european. În niciun caz nu s-au gândit să guverneze ţara pe calea dezvoltării durabile, să producă progres accelerat, să satisfacă aşteptările atât de mari şi îndreptăţite ale românilor de la intrarea în procesul integrării europene.

„Nu doar că nimeni nu s-a ostenit să elaboreze o strategie postaderare, dar s-a considerat că nu era deloc necesară”

Ultima ora:

ObservatorKlaus Iohannis, către Guvern: Ce aveţi de gând cu Pilonul II de pensii? Mai aveţi bani de pensii?

PoliticKelemen Hunor: Reacție surprinzătoare a lui Kelemen Hunor. De partea cui se poziționeaza UDMR în conflictul dintre președinte și premier

EconomieSilviu Cerna – Rolul economic al statului: O veche problemă rămasă deschisă

ExternIulian Chifu: Dă Orientul Mijlociu peste noi cu acceleratul

EvenimenteMircea Geoană: La mila sorţii şi la pomana împrejurărilor externe?

CulturaMireille Rădoi: Lansarea unui volum eveniment ce reconsideră „Eroinele României Mari” la BCU „Carol I”

SocialRaed Arafat: 41% din maşinile de pompieri pentru intervenţii la incendii au o vechime mai mare de 30 de ani

MoldovaCristian Unteanu: De la Chişinău, Dodon brodează mai departe pe scenariul anti-românesc



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe