Iluştri politicieni şi diplomaţi europeni, dar şi presa occidentală au acuzat România că a deviat de la „spiritul european“.
După ce intelectualii noştri s-au străduit să ne convingă că spiritul european este prezent în spaţiul cultural-istoric pe care-l locuim de peste două milenii, acum aflăm, de la iluştri politicieni şi diplomaţi europeni, dar şi din paginile unor publicaţii de prestigiu, că am deviat de la „spiritul european”. Această ‘’descoperire” a fost făcută cu prilejul avertismentului ridicat de România în faza finală a procesului decizional care avea drept obiect acceptarea candidaturii Serbiei la aderarea la Uniunea Europeană.
CE E „SPIRITUL EUROPEAN”?Continuă a fi un subiect de dezbatere dacă spiritul european se defineşte la Bruxelles sau în altă capitală a vreunui stat membru al Uniunii Europene ori e detectabil în fiecare loc din Europa. După cum se menţine interogarea despre valabilitatea unor aserţiuni definitorii atâta vreme cât ele se pronunţă numai în anumite conjuncturi, nefiind dovedite ca stare de spirit permanentă, susţinând atitudini, comportamente şi chiar judecăţi de valoare profesate de indivizi, comunităţi, instituţii, state etc. Liderii europeni de azi ar trebui să ne spună, dacă ştiu, ce înseamnă Europa acum şi ce înţeleg prin „spiritul european”.
Căci văzându-le mişcarea browniană din ultimul deceniu şi cu deosebire în aceşti ani de criză, ne întrebăm dacă sunt vieţuitori în spaţiul european sau vin de pe Marte ori de pe Venus? Dacă mai pot spune ce e aceea „europenitate”, cum văd identitatea europeană sau chiar ideea de Europa! Încă din secolul al 19-lea, Pierre Larousse atenţiona că, în Europa, particularul primează asupra generalului. Iar astăzi Europa mai este văzută, fie din America ori din Asia, ca „o sumă de detalii”, un puzzle enigmatic, exprimând mereu dezideratul unităţii. Chiar în anii din urmă, privindu-se într-o oglindă deformată, liderii europeni ne-au dovedit că spiritul european nu e altceva decât o căutare de a reconcilia speranţa utopică şi interesul imediat, un „limbaj dublu al forţei şi idealului, al utopiei şi al interesului”, cum spunea Leenhardt.
UE ŞI SPIRITUL COMUNITAREste adevărat că Tratatul de la Roma (crearea Comunităţilor Europene) a însemnat o conştientizare a destinului comun european, o manifestare concretă (instituţională şi funcţională) a solidarităţii europenilor, o cale de cooperare pentru construirea unei entităţi economico-politice puternice, prin care să se realizeze aspiraţii şi interese comune durabile. Dar Monnet şi Schuman au demonstrat că metoda cooperării îşi va atinge repede limitele şi că va fi nevoie de metoda comunitară.
Adică tocmai subiectul care se discută aşa de insistent în Uniunea Europeană din zilele noastre. Spiritul comunitar intenţiona să armonizeze, într-un proces negociat, poziţiile „europene” şi poziţiile „naţionale”, în contextul şi sub cupola valorilor democratice. Metoda comunitară, tot mai larg răspândită în relaţiile internaţionale contemporane, se adresează unor realităţi globale, interdependente, integraţioniste, convergente, iar statele nu renunţă să susţină propriul interes, dar nu-l mai consideră în termeni absoluţi, ci prin raportare la interesele Comunităţii şi la interesul general.
Desigur, spiritul comunitar se dezvoltă progresiv, dar progresivitatea ar putea greu să explice reculul înregistrat în Uniunea Europeană, îndeosebi după anul 2004. Şi aceasta nu datorită noilor state membre, ci acelora care nu au fost capabile să argumenteze logica pan-europeană a Tratatului Constituţional şi au insistat mai mult ca interesul lor să „ghideze”, iar uneori chiar să definească interesul Europei. După cum liderii instituţiilor comunitare au renunţat destul de mult să servească intersul Comunităţii, complăcându-se în postura de „şefi europeni” desemnaţi pentru a face pe placul liderilor unor state membre influente.
SPIRITUL EUROPEAN – DÂMBOVIŢEANProbabil că liderii din Bucureşti nu au învăţat destul de bine metoda comunitară, iar câteodată îşi amintesc mai mult de Titulescu decât de Monnet&Schuman. Dar, să recunoaştem, actuala garnitură de lideri români s-a instruit în afaceri europene la „şcoala vieţii” liderilor europeni care guvernează Uniunea Europeană de azi. Desigur, aceasta nu e o scuză, ci doar o explicaţie care poate fi însoţită şi de altele. Bucureştii au deranjat Bruxelles-ul şi anumite capitale datorită faptului că au ridicat un subiect pe care l-au abordat bilateral (România – Serbia), în faza finală a procesului decizional european. Dacă ar fi fost pus pe agenda europeană mai devreme şi altfel, în mod sigur nu ar fi creat atâta nervozitate diplomatică.
Prin acest gest, liderii din Bucureşti au recunoscut că nu aveau capacitate suficientă de negociere bilaterală cu Belgrad şi au recurs la impunerea a ceea ce era considerat un interes local drept temă europeană. Până la urmă nu a fost decât o avertizare că România poate folosi instrumentele comunitare, strict pentru interese locale, numai datorită faptului că era stat membru al Uniunii. Ceea ce nu prea se face(zic diplomaţii europeni)! În felul acesta, liderii din capitala de pe Dâmboviţa au demonstrat că nu au asimilat metoda comunitară şi spiritul european, fiind mai degrabă adepţi ai crezului americanului O’Neil, anume că orice politică e politică locală.
AŞTEPTĂM SPIRITUL EUROPEAN!Într-adevar, episodul amintit e în măsură să desemneze caracteristicile „spiritului european” al liderilor din Bucureşti. Dar, în măsură egală, ridică semne de întrebare asupra calităţii „spiritului european” pe care-l conştientizează şi aplică majoritatea liderilor europeni din epoca noastră. Căci ce am putea crede despre ei dacă nu au fost în stare nici măcar să explice „spiritul european” al celui mai nou tratat pe care şi-au pus semnătura zilele trecute? Bâlbele de comunicare au pendulat între un jalnic limbaj corporatist şi enunţuri de bune intenţii, fără a transmite cetăţenilor măcar un îndemn credibil de urmare a spiritului european şi intersului european! Ceea ce înseamnă că liderii europeni ar trebui puşi la un nou examen privind „spiritul european”, deoarece se pare că n-au învăţat mare lucru nici din actuala criză, menţinând doar calea lui „business as usual”.

Articol publicat  pe www.adevarul.ro