Matei Bogdan
Publicat în 25 martie 2020, 17:19 / 37 elite & idei

Vintilă Mihăilescu nu mai e. Cum ne luăm la revedere de la domn’ profesor

Vintilă Mihăilescu nu mai e. Cum ne luăm la revedere de la domn’ profesor

Pe 22 martie, înainte de prânz, Vintilă Mihăilescu a încetat din viață. Cu toate că de mai bine de un an lupta feroce cu boala (experiență despre care a și scris o carte), vestea morții lui a fost surprinzătoare pentru cei care i-au fost colegi, colaboratori, studenți, cititori. Vintilă Mihăilescu (68 de ani) a fost, după cum deja spun enciclopediile, antropolog, profesor universitar, publicist și director de muzeu. Dar dincolo de cum împarte CV-ul titulaturile sub care V.M. a explorat teritoriile cunoașterii, el a fost, înainte de toate, un cercetător al vieții în toată diversitatea ei. Nu degeaba mulți au încercat să atenueze șocul morții lui spunând că, mai mult ca sigur, „domn’ profesor” a plecat „să facă teren” pe lumea cealaltă. Felul ăsta de om a fost: curios, mereu în mișcare, vital. 

E ironic și nedrept că Vintilă Mihăilescu, cel care a strâns în jurul lui o rețea uriașă de oameni din domenii cât se poate de diferite, cărora le-a cultivat deschiderea și privirea nuanțată față de ceilalți, a plecat dintre noi într-o vreme a (auto)izolării. Fiindcă, sub regulile de carantină, nu putem participa la ceremonia de rămas bun, am invitat mai mulți oameni care l-au cunoscut, mai îndeaproape sau de la distanță, să contribuie la un exercițiu colectiv de memorie. Cum și-l amintesc pe Vintilă Mihăilescu și care e lucrul cel mai important pe care l-au primit de la el?

Câteva dintre răspunsurile pe care le-am primit s-au transformat dintr-un paragraf, în scurte eseuri personale, pe care autorilor nu le-a fost deloc ușor să le scrie în golul instalat imediat după vestea morții. Am așezat aceste eseuri-mărturie la final și suntem convinși că după ele ar putea urma nenumărate altele (poate pe grupul de Facebook special creat): Vintilă Mihăilescu a fost un nod esențial în rețeaua vieților individuale și a societății în care trăim împreună, și care de ieri e mult mai săracă. 

Virusul lui Vintilă

de Ioana Avădani, președinte al Centrului pentru Jurnalism Independent, doctorandă în Antropologie

„De fiecare dată când vă citesc, lumea mi se pare mai clară”.  Așa scria un cititor anonim, justificându-și contribuția la efortul de a-l salva pe Vintilă de spurcăciunea de boală care îl măcina. Asta era super-puterea lui: să facă lumea mai clară. 

A râs cândva de „comunitățile virtuale” ca de un moft improbabil, dar apoi s-a aplecat asupra lor și a recunoscut că da, dom’le, există, e serios, se întâmplă acolo lucruri demne de cercetare. Asta era super-puterea lui: să nu creadă într-un adevăr unic, în a cărui posesie se află.

Ne-a spus odată, nouă, masteranzilor lui, toți maturi, cu cariere deja în spate, în căutare de nici noi nu știam ce, dar pe care credeam că îl vom găsi în antropologie: „Nu mai scriu săptămânal [la Dilema], că nu mai înțeleg cum funcționează societatea asta. Am nevoie de timp să mă lămuresc”. Asta era super-puterea lui: să vadă ițele nevăzute de alții și să le dea sens. Și să nu vorbească în lipsa acestuia.

Ne-a trimis în lume „infectați” cu fiecare ce am apucat să luăm de la el – înțelegere, curiozitate, scepticism sănătos, auto-ironie – dar oarecum incapacitați. Nu mai râdem de oameni și de ceea ce fac, ne întrebăm vintilian: dar de ce, dom’le? Asta era super-puterea lui: să omoare în om ideea de dispreț, de îndrituire, de superioritate.

Cred că super-puterea noastră, a celor care am avut privilegiul de a-i fi studenți, colegi, pupili, ziceți-ne cum vreți, ar trebui să fie să ne purtăm așa cum ne-a învățat. Să cercetăm, să (ne) întrebăm, să scriem, să povestim, să aducem dramul nostru de claritate în lume.

Un deghizat filosof 

de Constantin Vică, lector la Facultatea de Filosofie a Universității București și director adjunct al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată

Nu l-am avut niciodată profesor, dar întotdeauna l-am simțit acolo, în colegiul invizibil al minților care luminează. Ne-am întâlnit de puține ori, odată a fost și-o țuică, bine plasată de Bogdan Iancu, la Zodiac sau altă terasă umană; rămăsese să investigăm în continuare dacă ar fi vorba de o cultură sau o multitudine de culturi digitale, polemica în care mă atrăsese discret, dar definitiv. E cel care m-a trezit dintr-un „somn dogmatic” tehnofil în înțelegerea vieții noastre online. Nu mi-a cerut niciodată nimic, mi-a dat întotdeauna, cum mă prindea. Mi-a dat imbold și m-a încurajat să pregătesc un curs, acum ceva ani, pentru unul dintre masterele inițiate de el; mi-a dat de gândit, încă din vremea liceului, când începeam Dilema cu articolul său, până la trăirea cunoscătoare adusă de ultima sa carte; mi-a dat odată și o lecție de Kant, pornind de la o discuție despre „condițiile de posibilitate” ale științei, ca un deghizat filosof ce era. Dăruirea sa, recunoaștem în noi și în ceilalți, a fost fără de limite.

Pilula VM

de Mircea Vasilescu, cercetător literar, profesor la Facultatea de Litere a Universității București, fost redactor-șef la „Dilema veche”, timp de 17 ani

Nu-mi mai amintesc cum a ajuns Vintilă Mihăilescu să fie colaborator permanent la Dilema (veche.) Dar a ținut, ani întregi, o rubrică (4-5000 de semne, că așa-i în presă) în care a tot explicat, pentru cine a fost dispus să priceapă, „cum e românu’”. Ani la rînd, mi-a trimis pe mail articolele, punînd la „subject” asta: „pilula VM”. Așa le spunea el articolelor sale, pilule. De cîteva ori, cînd n-am primit articolul la timp, l-am sunat și (cu greu, că acoperirea companiilor de telefonie mobilă nu e ca în reclame) mi-a răspuns că nu poate trimite articolul, căci e „pe coclauri”. Și n-are internet, tre’ să coboare de pe deal și să se ducă la primărie. Evident că, pe moment, mă enervam – căci peste două ore trebuia să trimitem revista la tipar și lipsea „Vintilă”. Dar, în timp, am înțeles că e mai important ca Vintilă să umble creanga pe unde nici internetu’ n-a ajuns… Și să ne spună/explice/povestească nouă, ăstora de la oraș, „cum e treaba”. Cu nuanțe, dubii, dileme și tot ce mai cuprinde. „Ce vrem mai mult?” – îmi vine, uneori, să mă întreb. 

Prea omenos să fie guru 

de Mihaela Miroiu, teoreticiană și militantă feministă, profesoară la Școala Națională de Studii Politice și Administrative

Vintilă este o stare de spirit. Cred că așa ne gândim la el toți cei care l-am cunoscut dincolo de publicistică și cărți. Nu e mai puțin adevărat că ceea ce este Vintilă se simte și din lectură.

Vintilă face/făcea parte din categoria rară de oameni care intră în orice dimensiune a vieții lor in integrum. Făcea teren? Își ținea cursurile? Scria? Venea la ședințe? Era parte a unei nunți? Ei bine, în toate aceste ipostaze Vintilă era acolo din creștet până în tălpi, fără rest: minte, sensibilitate, trup. Cultură și natură. Aproape că am putea spune că aerul mirosea a Vintilă. Nu cred că era guru. Nici nu cred că voia să fie. Era prea omenos, prea democrat, prea iubitor pentru asta. 

Cum am spus: Vintilă este o stare de spirit. Una trecută acum în memoria întâlnirilor unicat.

Omul care mi-a răsturnat ipotezele

de Vlad Odobescu, reporter căutător prin lumi mărunte. Îi găsiți articolele în DORScena9, Documentaria, Recorder, Vice și în multe alte publicații. 

„Să vorbim și cu un antropolog”. Din primii ani de presă am învățat că la orice idee de articol care vrea să explice românul ai face bine să suni un antropolog, adică pe Vintilă Mihăilescu. „De ce nu mai avem țărani?” „De ce ne batem în trafic?” „De ce înflorește la noi corupția ca nicăieri altundeva?”. De fiecare dată însă Vintilă reușea să-mi răstoarne ipoteza și – în loc să contribuie cu un citat pentru un articol deja structurat – mă punea pe gânduri. Lumea devenea un loc cu mai multe nuanțe, dar și mai de înțeles și pe alocuri mai simpatic. 

M-am apucat de masteratul de antropologie ca să stau mai mult pe lângă omul ăsta, că poate întrebările lui o să se prindă încet-încet și de mine. De la Vintilă am învățat să stau pe lângă oameni în loc să-i privesc ca pe niște exponate de muzeu, să înțeleg în loc să judec, să fiu mai ascultător și deci mai smerit în fața spectacolului lumii. Dincolo de toate cărțile și articolele pe care le-a scris asta aș vrea să-mi rămână: o fărâmă din bunătatea lui Vintilă.

Biblioteca discretă

de Mirel Bănică, cercetător științific

Cum să scrii despre Vintilă Mihăilescu la trecut? Fix acum o săptămână i-am telefonat pentru a-i spune că satele din Bărăgan s-au umplut de spălătorii auto cu fise, flăcăii spală BMW-ul 318 de zor, aşa cum spălau pe vremuri calul la râu. Pentru fală. A râs cu greu, era obosit, mi-a spus să mai sap pe subiect, este interesant… Nu mi-am permis niciodată să-i spun „Vintilă”, aşa cum făceau mulţi din cercul său de prieteni mai mult sau mai puţin apropiaţi. Pentru mine, el a fost şi va fi mereu Domnule Profesor. Pentru că avea stofă de profesor, ştia să-i apropie pe tineri, să le insufle curiozitatea specifică acestei meserii totale şi imposibile, cu mulţi chemaţi, puţini rămaşi: antropologia. Profesorul Vintilă Mihăilescu era o bibliotecă ambulantă, dar nu făcea niciodată caz de ea, respira cultură aşa cum alţii mănâncă pui – adevărata marcă a unui intelectual, discreţia. Simţea ca nimeni altul unde societatea noastră răsuflă mai greu, unde aleargă şi unde cade, ruptă de oboseală, iată de ce va fi greu, imposibil, să-i găsim un ȋnlocuitor. Vintilă, Vintilă de ce ne-ai părăsit? Acum pot să-i spun aşa.

Dintre organele lumii în care trăim

de Svetlana Cârstean, poetă și inițiatoare a seriei de discuții publice „Intersecțiile de miercuri”

La nimeni altcineva din spațiul românesc nu am mai văzut o asemenea naturalețe și precizie a gîndirii, nimic din aroganța intelectualilor, nimic din distanța lor. Vintilă Mihăilescu ne-a ținut și ne va ține în intimitate maximă cu lumea și umanitatea noastră, din interiorul lor, nu din exterior, direct dintre organele lumii în care trăim. Ce putea fi mai viu și mai minunat decît să înțelegi ce poate fi înțeles alături de Vintilă – vorbind cu el, ascultîndu-l, citindu-l, gîndindu-te la ce tocmai a spus sau scris. E natural să gîndim și să ne atingem unii pe alții cu gîndirea noastră, așa ar suna ecoul.

Cu blândețe și generozitate

de Nicoleta Bițu, activistă romă și directoarea comitetului RomArchive și co-președintele Institutului European de Artă şi Cultură a Romilor

Sunt privilegiată că am avut șansa să îi am aproape pe oameni, intelectuali ai României, care mi-au influențat gândirea și existența: Nicolae Gheorghe, Mihaela Miroiu și Vintilă Mihăilescu. 

L-am cunoscut în 1993 când împreună cu Nicolae ne ocupam de înființarea Romani CRISS – Centrul Romilor pentru Intervenție Socială și Studii. Nicolae m-a trimis la Vintilă să semneze tabelul cu membrii simpatizanți. Eram foarte tânără și timidă, dar îmi aduc aminte că m-a făcut să mă simt confortabil. 

Mai târziu, ne-am apropiat fiind la programul de doctorat de la SNSPA. Îmi doream de multe ori sa mă văd prin ochii lui, pentru că avea atâta încredere în potențialul meu. După aceea, împreună cu el și Ciprian Necula, am lucrat la fondarea Masterului de Studii Rome. 

Mi-a fost foarte drag și am iubit umorul lui, gândirea sa critică, relaxarea lui, felul în care reușea să înfrunte viața, boala și moartea cu umor. A fost la înmormântarea lui Nicolae și era trist pentru pierderea lui, au apucat să se reapropie înainte de dispariția lui Nicolae. Cu blândețe și generozitate a utilizat resursele programului de doctorat pentru a ne conecta cu munca pe care Nicolae o făcea la Napoli cu romii din România. 

Sper ca acești oameni care au marcat gândirea multora dintre noi să nu fie uitați de statul și de poporul român.

Darul lui Vintilă

de Alexandru Solomon, regizor de film documentar și producător de film, co-creator al festivalului One World România

De ce – când am aflat de moartea lui Vintilă – am avut senzația că am pierdut pe cineva apropiat? [N-am fost apropiați, de fapt, niciodată. Dar cred că multă lume a avut aceeași reacție.] Familiaritatea lui Vintilă era un dar al lui și a știut să-l folosească, devenind o figură socială populară – fără să renunțe la complexitate, la echilibrul și la curajul lui intelectual. 

Am avut și senzația că – prin plecarea lui – am rămas mai vulnerabili la prostia și răutatea simplistă care ne-nconjoară. Faptul că Vintilă ne-a părăsit în vremea epidemiei, dar ne-a lăsat acea ultimă carte minunată despre boală și despre sistemul medical – că a găsit puterea, disciplina și umorul să o scrie când viața lui era amenințată, e un cadou care a devenit azi cu atât mai prețios.  

Vintilă era mereu prieten

de Alfred Bulai, sociolog și directorul departamentului de Sociologie din cadrul Facultății de Științe Politice de la SNSPA

L-am cunoscut pe Vintilă în urmă cu 25 de ani. Eu eram la sociologie, el avea niște ore la psihologie, amândoi la Universitate. Ne-am cunoscut undeva la Poiana Brașov, la un soi de conferință a studenților. M-a fascinat de la bun început, pentru că, deși era cu zece ani mai mare decât mine, avea mintea, entuziasmul și teribilismul cuiva mai tânăr decât mine. M-am luptat ceva ca să îi scoatem un post la catedra de sociologie și, din acel moment, drumurile noastre au mers aproape permanent împreună. Uneori eram chiar subiect de umor, pentru că adesea dacă apărea unul, apărea imediat și celălalt. Am fost împreună în multe aventuri. Am plecat împreună la SNSPA, am înființat împreună departamentul de sociologie de acolo, am avut multe proiecte în care am lucrat cot la cot, am avut multe fantezii cu totul nerealizabile, cum a fost cea în care am vrut să facem o emisiune de tip polițist la TVR în care polițiștii trebuiau să fie sociologi. Am petrecut multe nopți la întâlnirile lui de suflet din Teleajen, am fost împreună în multe, multe ocazii. Am vorbit lucruri de mare profunzime și intimitate, pe care evident nu le pot reda, am fost cu el în multe locuri și de multe ori mergeam cu el cu mașina pe distanțe lungi, cu opriri dese și voioase pline de povești și mult umor. În casa lui am cunoscut oameni deosebiți, și mă gândesc, spre exemplu, la Nelu Bănșoiu, Irina Nicolau sau Radu Anton Roman; am văzut, însă, și cum zeci de studenți îi treceau pragul, mulți dintre ei fiind astăzi antropologi sau sociologi consacrați de mulți ani. 

Desigur, foarte mulți au astăzi sentimentul că îl cunosc pe Vintilă, pentru că el în ultimele două decenii a devenit treptat unul din personajele culturale emblematice ale României culturale contemporane. Scriitura lui a devenit un reper stilistic, un model de interogație reflexivă a lumii în care trăim, un exemplu de analiză mereu cumpătată și echilibrată. În astfel de momente nu trebuie să uităm că bucureștenii îi datorează lucruri mai puțin știute. Pe când era director la Muzeul Țăranului Român a făcut o adevărată revoluție acolo în ceea ce privește concepția față de modul de funcționare al unui astfel de edificiu. A făcut acolo un cinematograf de artă, un restaurant tradițional care a devenit un reper pentru elita Bucureștiului, dar mai ales a reinventat ideea de târg de produse tradiționale, iar după această experiență o sumedenie de instituții din București l-au copiat. Astfel avem un model al târgurilor de produse tradiționale în București care i se datorează exclusiv lui.

Pot fi spuse multe alte lucruri, nenumărate alte lucruri despre Vintilă. Cred că fiecare va avea propriile sute de amintiri pentru că rar poți întâlni un om cu o astfel de deschidere către relațiile cu ceilalți. Vintilă era mereu prieten, Vintilă era mereu la nivelul interlocutorului lui, fie la nivelul elevat academic, fie la nivelul jocurilor și glumelor studențești, fie la nivelul lui nea Ion de la Stână. Avea o lejeritate extraordinară să își facă prieteni. Avea această lejeritate pentru simplul fapt că era un om bun, un om care vedea binele, care credea că poate face bine, care iubea bunătatea și frumusețea oamenilor. 

Cu siguranță este cel mai mare antropolog din România. Dar Vintilă nu a studiat antropologia la universitate. Mult timp nici nu a îndrăznit să se prezinte așa, deși era deja considerat în mari universități europene cel mai important antropolog din România. El nu a studiat antropologia, el a trăit antropologia, a descoperit-o în ființa sa, în modul său de a fi. Pentru el cariera universitară, antropologia, ca și munca sa neobosită de a avea un cuvânt de spus în spațiul public au fost singurul  mod de a trăi. 

Sper din tot sufletul ca discipolii lui să îi urmeze modelul, iar el să rămână în inima și mintea lor reperul la care să se raporteze mereu. Vintilă a plecat dintre noi, dar ne rămâne alături pentru că spiritul său nu poate părăsi lumea pe care a iubit-o.

Vă place unde v-am adus? 

de Bogdan Iancu, antropolog, predă la SNSPA. În ultimii ani, a fost unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai lui Vintilă Mihăilescu din Departamentul de Sociologie al universității

Am plecat cu Vintilă spre Rovinari într-un BMW vechi pe care îl primise la mâna a treia de la un prieten, în vara lui 2002, pe primul teren din viața mea. Aveam niște emoții cumplite pentru că urma să stau pe scaunul din față câteva sute de kilometri lângă omul pe care îl citisem în Dilema, superstarul în naștere al științelor sociale autohtone și habar nu aveam cu ce chestii deștepte o să pot umple orele alea de copilot (restul colegilor erau deja pe teren de două zile). M-a ajutat un pic caseta cu Joe Dassin pusă pe repeat în casetofonul hârbuit al mașinii. (Vintilă era un hăbăuc și uitase toate casetele acasă, mai ales că plecase imediat ce ieșise din spital după un preinfarct, nimic nu-l putea ține acasă dacă era vorba de teren!) Ne-am oprit la ai mei la Râmnicu Vâlcea pentru un prânz scurt și încă o dată în Novaci, statul primului său teren cu pamântenii și ungurenii lui mitici din Fascinața diferenței, unde Vintilă a coborât din mașină în fața unei curți și a revenit după un sfert de oră, și-a șters o lacrimă discretă și am plecat mai departe. 

Am ajuns la Hotel Rovinari (un cămin de nefamiliști pentru muncitorii de la termocentrala din preajmă) seara, pe un asfințit însângerat de praful de cărbune din zonă. După o tură scurtă în recunoaștere prin orașul cu tarabe ruginite, blocuri coșcovite și trotuare fărâmițate anunțând geografia specifică a primului val de dezindustrializare, ne-am întors la „hotel”. Joe Dassin a rămas blocat în mașină cu ultimele acorduri de la L’eté indien, iar noi am coborât bagajele pe trotuarul alăturat. Colegele și colegii mei își ștergeau scaunele pline de praful negru întins peste tot și așteptau să se deschidă cantina de deasupra cu maxim două feluri de mâncare din meniu. După masă și berea de după, Vintilă ne-a invitat la ședință pe un petec de iarbă peste stradă, lângă calea ferată. După ce s-a adunat toată lumea, Vintilă a întrebat sec amuzat: vă place unde v-am adus? S-a lăsat o tăcere spartă din când în când de basculante și camioane care stârneau ultimele valuri de praf. Nu era clar dacă e o întrebare capcană, așa că răspunsurile au curs timide. Am avut parte de o ședință care s-a întins până la ora 4 dimineața, pentru că Vintilă a vrut să asculte atent, câte o jumătate de oră, primele impresii ale fiecăruia dintre cei care ajunseseră înaintea noastră. La 8.30 urma să aibă loc o altă ședință înainte de plecarea într-o nouă zi de teren.

Ca să economisim din banii alocați cercetării și să îi putem cheltui pe mâncare, Vintilă a decis ca eu și el vom sta în aceeași cameră pe toată perioada. Avusesem cu el o relație discretă, cu senzația că nu mă ridicasem de-a lungul anului la înălțimea foștilor lui studenți de la licență care veniseră pe teren și nu mi-era foarte clar cum trebuie să mă port mai departe. Vintilă a rămas pe balconul camerei să își noteze la lumina oarbă câteva dintre direcțiile de cercetare pe care aveam să le explorăm în următoarele zece zile. Din când în când, mă întreba dacă îmi amintesc ce a zis o persoană sau alta. Spre 5 dimineața am adormit în zgomotul șuierat al termocentralei. 

A urmat o săptămână de interviuri în echipe de câte doi cu persoane care lucraseră sau mai lucrau la minele de suprafață din zonă, care locuiau în orașul apărut din neant în anii ‘80, și unde Vintilă și colegii lui făcuseră teren în plină dezvoltare industrială. Împreună cu Corina Cimpoieru și apoi cu Raluca Nagy am ascultat mărturiile unei lumi ivite între minele de exploatare, asamblată fulgerător, din neant, cu toate costurile sociale aferente (amplificate ulterior, înzecit, de politicile terapiei de șoc). Seara, Vintilă ne asculta ușor exasperat-amuzat de veșnicele introduceri „aici toți sînt niște nostalgici comuniști, toți zic că votează cu Vadim!” și încerca să ne sugereze că ar trebui să încercăm să facem un pas mai departe și să înțelegem care sunt care sunt sursele sociale care alimentează aceste discursuri: „Mai dați-o naibii cu fantoma comunismului!”. Într-o seară am rămas în grup restrâns la o bere cu Vintilă, la o terasă amplasată lângă un butic deasupra căruia scria mare cu roșu SC DA-I DOAMNE SRL Cafe AILEMAC pe care o remarcasem cu câteva zile în urmă. Cum la masă se stârnise o întreagă constelație de presupuneri, am mers să o întreb pe patroana buticului-bodegă de unde vine numele bizar despre care eram convins că trebuie să aibă semnificații importante. Era un nume ales random de un computer. Când ne-am întors de pe teren, Vintilă a publicat în Dilema o pastilă care pornea de la descoperirea mea exotică cu parfum de supra-interpretare. M-am simțit gratificat cu săptămânile… 

La sfârșitul terenului, Vintilă a plătit din buzunarul lui o excursie de o noapte în stațiunea Rânca. O zi întreagă a bântuit în sus și în jos să găsească un loc bun de foc de tabără și de grătar. Cu excepția lemnelor de foc după care ne-a trimis la un moment dat, a muncit singur compulsiv la acea cină antologică cu care ne răsplătea pentru anduranța de care dădusem dovadă. La finalul cinei ne-a întrebat, zâmbind în barbă, pe cei care mai rămăsesem strânși în jurul ultimelor resturi de la focul de tabără: vă place unde v-am adus? „Vrem înapoi la Rovinari!”, a venit răspunsul în cor. 

La nici două săptămâni după teren, Vintilă ne-a convocat la o ședință de final de cercetare. I-am mărturisit alături de colegele mele Ana Vinea, Raluca Nagy și de Gabriel Dragomir, că ne tot gândim cum să ne întoarcem la Rovinari cât mai repede pentru că ni se părea că șantierele de cercetare rămăseseră deschise și ne-explicate. În fapt, Vintilă lucrase subtil, dar intens la generarea acestei stări febrile. A doua zi ne-a sunat să ne spună că a mai făcut rost de un fond suplimentar minuscul și că putem să mai mergem o săptămână. În câteva zile luam iar calea Rovinarilor și plecam de acolo cu niște proiecte de dizertații antropologice și un lighean de plastic în care ne spălam zilnic hainele pline de praf de cărbune. Ligheanul a fost distribuit ulterior la tombolă de la o petrecere a masteratului.   

Am avut privilegiul să ajung asistentul și unul din nenumărații lui doctoranzi împrăștiați în cotutele internaționale (într-un doctorat de mobilitate europeană, ticluit de el și profesori prieteni de la Perugia, Bruxelles și Paris) și în anii care au urmat am participat la zeci de terenuri împreună cu Vintilă în Delta Dunării, Dobrogea, Bucovina, Brașov, Călărași. Toate încheiate cu un foc de tabără memorabil. L-am auzit de fiecare dată deschizând și închizând aceste terenuri cu acel vă place unde v-am adus? Alte ori îl auzeam spunând asta în călătoriiile pe care le-am făcut împreună în țară și prin Balcani. Uneori rătăcea pe străzi jucând siguranța amintirii perfecte și la un moment dat se oprea fascinat de câte un cotlon cu bodega perfectă pentru masă și o bere. Vă place unde v-am adus? se întorcea mustăcind ștrengărește după încolțirea pradei perfecte. Vintilă te purta peste tot pe unde mai fusese ca să nu rămână singur cu bucuriile descoperirilor și ca să aibă cu cine să le stoarcă de sens cu orele. 

În ultimii ani, înainte să se îmbolnăvească, se retrăsese discret din explorările noastre sau apărea sporadic, era nefericit că nu se mai găseau surse de finațare pentru „terenuri ca altădată” (adică de două săptămâni) și sunt absolut sigur că o făcea cumva și ca să mă pot obișnui că aș putea prelua și conduce și singur astfel de stagii de practică și că aș putea ține acele ședințe psihedelice care au fost laboratorul în care s-au format o mare antropologilor din România, plecați apoi la masterate sau doctorate la universități peste tot în lume. Se bucura să vadă că reușim să continuăm stagiile anuale de practică, dar era din ce în ce mai neliniștit că, din lipsă cronică de timp, ele nu se mai concretizau în volume colective și insista să reparăm asta. În septembrie 2019 m-a sunat să vin să îl vizitez la clinica de la Besançon în care era internat (în fapt, locuia într-un hospice alături de Ana, soția sa, și mergea zilnic la spitalul din imediata apropiere pentru investigații) și mai mult de jumătate din cele 3 ore pe care le-am petrecut împreună m-a rugat să supervizez în ce stare se găsesc câteva dintre proiectele editoriale colective în care era implicat.  

Am uitat să-i zic că am preluat, de câțiva ani, de la el bucuria acelui vă place unde v-am adus?, devenit motto-ul oricărei ieșiri pe teren și nu pot decât să sper, alături de colegii și colegele mele, că Masteratele de Antropologie și Studii Vizuale și Societate se vor consolida în laboratorul de științe sociale hai-hui pe care el l-a proiectat în toți anii de hoinăreală din anii 2000 și până în 2018.  

Dom’ Profesor. Cinci introduceri

de Raluca Nagy, antropolog și autoare a romanului Un cal într-o mare de lebede

M-am trezit azi dimineaţă într-o lume fără Dom’ Profesor. Nu am vorbele la mine, dar tot asta i-aş fi spus şi în 2021, când se vor fi făcut 20 de ani:

Dom Profesor,
De vreo câteva zile îmi tot zic să-l sun pe Dom Profesor, să-l sun…
La telefon sau pe mail e totuna, ar fi altceva dacă v-aş vedea la o bere
Să vă spun
Oare v-am mulţumit vreodată?
Se fac 10 ani
10 ani de antropologie
De când mi-aţi schimbat viaţa
Ce mai faceţi?
Din „Dilema” pare că sunteţi amărât…
Dom Profesor, pe mine, dincolo de orice, m-aţi făcut om, n-am ştiut ce caut până n-am ajuns la Masterul de Antropologie
Cred că suntem mulţi aşa

2. M-am trezit azi dimineaţă într-o lume fără Dom’ Profesor. Nu am vorbele la mine, aşa că rămân cu vorbele dânsului, din care dau doar un exemplu:

Dragă Raluca,
Sunt multe „nespuse” în spusele tale. Stau de o jumătate de oră şi mă gândesc cum să-ţi răspund, dar am ajuns la concluzia că cel mai bine ar fi să stăm de vorbă.
Lucrarea ta mi-a plăcut de-a dreptul mult. Este vie… chiar dacă nu este cea mai „bună” după criterii strict academice, adică uşor pedante. Aluzia la „rigurozitate” este o mică maliţiozitate pe care trebuie să ţi-o explic pe îndelete şi care se referă, în esenţă, la acest raport între „viu” şi „bun”, care a fost şi rămâne pentru mine marea problemă. Dar despre toate astea şi multe altele la o bere…

Vintilă 

3. M-am trezit azi dimineaţă într-o lume fără Dom’ Profesor. Nu am vorbele la mine acum, sper că le-am avut mai bine într-un interviu de acum aproape doi ani (mulţumiri Siminei Diaconu)

De ce l-ai ales pe Vintilă Mihăilescu să prezinte cartea pe coperta 4?
Aşa cum spun şi la mulţumirile din carte, Vintilă Mihăilescu a fost cel care, atunci când i-am spus despre blocajul de a scrie academic despre Japonia, m-a încurajat să scriu cum pot, dar să scriu, obligatoriu. Mă consider foarte norocoasă că m-a acceptat la Masterul de antropologie de la SNSPA în 2001, eu venind cu un background destul de îndepărtat de această disciplină; mi-a schimbat practic viaţa. Mi-a fost apoi co-coordonator al tezei de doctorat şi a rămas un adevărat mentor, indiferent unde m-am fluturat prin lume. Când m-a întrebat Eli Bădică de coperta 4, mi-a luat fix o secundă să mă gândesc la dânsul.

 4. M-am trezit azi dimineaţă într-o lume fără Dom’ Profesor. Am ales să zâmbesc la mailurile telegrafice pe care le trimitea uneori: 

Sună şi voi răspunde !
V
.

 Păi ăsta a fost cadou de ziua ta, nu ţi-ai dat seama ? Iar cadourile nu se refuză niciodată !
V.

Imaginea citind comentariile a fost următoarea: doi zoologi de provincie care dau peste un gândac care nu se potriveşte cu nici o rubrică din clasorul lor, drept care decid că nu există…
Be happy,
V. 

Ce înţeleg eu e că, dacă nu mai e la modă să fii la modă, eu, care nu am fost niciodată la modă, am devenit la modă! E corect?
V.

Generation envy? Am trăit să o aud şi pe asta…
V.

Pot să-ţi spun de pe acum că nu mai e nimic de modificat, căci altfel scrii altă carte!
V.

M-am mai gândit: o altă versiune a întrebării ar fi aceasta
DE UNDE PLECĂM NOI, DOMNULE?…
V.
 

5. M-am trezit azi dimineaţă într-o lume fără Dom’ Profesor. De-acum încolo, trebuie să ne dumirim noi înșine, pe cont propriu. 

Rămas bun, Domnule Profesor!

de Alexandru Bălășescu, antropolog și profesor laUniversitatea Royal Roads, Victoria, Canada

Dragă Domnule Profesor, 

Vă scriu din nou, probabil pentru ultima oară direct. Indirect o fac de fiecare dată când scriu ceva, orice, în română. Sau în engleză. Sau în franceză (mai puţin, dar da, şi asta v-o datorez). De ce? pentru că orice scriu are de-a face cu antropologia. Vă aduceţi aminte noaptea din 1998 într-un bar din Lyon, cu Adriana, Iulia, Remy (cine mai era?) şi cu pianistul cu care am făcut duet şi improvizat „Anthropology Blues”? „Do it în the kitchen/ Do it în the bedroom/ do it everywhere/ do it all day/ do it all night/ doing Anthropology/ ‘cause it makes me feel alright”… Continui să o fac, în scris sau vizual, şi vă sunt recunoscător pentru că mi-aţi deschis acest drum, pe care am mers cu dumneavoastră în minte şi în suflet. 

Să vă spun o poveste: în 1994, la sfârşitul primului an de sociologie la Universitatea Bucureşti, am prezentat o lucrare împreună cu Bogdan Voicu despre HIV/SIDA (un virus, cum altfel?!), bazată pe o cercetare în care cred că am încălcat mai toate regulile etice de care habar nu aveam pe atunci. Subiectul în sine era încă tabu în România acelor vremuri. În pauză prezentărilor eram pe hol cu câţiva colegi mai mari, acum nume sonore în viaţa publică şi universitară din România, de la Marian Preda la Sebastian Lăzăroiu. Se apropie un tip bărbos (raritate totală pe vremea aia) pe care îl văzusem în juriul prezentărilor şi îmi zice pe un ton serios: „am un grup de studenţi cu care merg vară pe teren la ţară, ai vrea să te alături?” Pentru cineva ca mine, care nu avea bunici la ţară, şi care şi-a petrecut verile cu bunicii în „staţiuni” la munte şi la mare, bântuit (încă) de întrebarea pusă de un prieten „de la bloc” (da, aţi scris şi o etnografie a vieţuirii la bloc), da’ tu de ce nu ai ţară?, propunerea venea ca o mană cerească. Aşa au început drumul meu antropologic şi prietenia noastră. 

Vă iubesc şi nu am apucat să o spun în mod direct, dar ne-am spus-o în tot atâtea feluri scriindu-ne reciproc de multe ori fără a ne numi. Câteodată v-am urât pentru asta. Sau detestat, sau m-am simţit dezamăgit şi trădat – prins de vanitatea dorinţei de a fi recunoscut ca autor sau generator de idei. Apoi însă mi-am amintit de serile lungi de conversaţie din Crasani, Voineşti, Cristian sau de la sud de Dunăre – sau din Dunăre pur şi simplu, vă aduceţi aminte? Serile lungi se terminau dimineaţa când ne duceam să înotăm. În Ialomiţa ne-am spălat cenuşa de la focul la care am fript un miel „pe deal” (o terasă a râului) – ce-am mai râs când ne-am trezit dimineaţa înghesuiţi în vatră după ce am dormit în aer liber, toţi negri la faţă. În aceste terenuri am învăţat ce este mai preţios pentru un antropolog – cum să înţelegi oamenii, începând cu sinele – dar şi ce este mai preţios pentru un om – cum să te apropii de „celălalt” şi să îl înţelegi ca „sine”. 

Ultima dată ne-am văzut la Sibiu acum câţiva ani la o întâlnire a Institutului Aspen. Am stat la o cafea la terasa Hotelului Bulevard, amintindu-ne cum în urmă cu 20 de ani v-a luat foc maşina pe care eu o conduceam, şi cum Adina, Stephanie şi Iulia au salvat ziua şi au găsit pe cineva să o repare. Am vorbit şi despre războiul politizat dintre generaţii şi de pierderea nuanţelor în discursul public şi politic. Ne simţeam amândoi cumva marginali în atmosfera profesională a festivalului Aspen. Am vorbit nostalgic şi despre asta, despre cum mai noile generaţii fac antropologie mai mult ca pe o profesie şi mai puţin că pe o vocaţie sau ca pe un blues… 

Dar probabil că vorbeam de fapt de profesionalizarea domeniului pe care generaţia mea, ghidată de dumneavoastră, l-a abordat poetic şi integrator. Noi am avut luxul de a fi fost pe teren când vechea ordine se destrăma, iar cea nouă nu era încă prezentă şi norocul să va fi avut mentor. Între timp aţi pregătit noi generaţii, iar eu am avut chiar privilegiul să predau alături de dumneavoastră în scurta mea reîntoarcere în ţară. Am re-plecat, şi poate că atunci când am făcut-o, v-am dezamăgit. Dar dacă nu o făceam, nu aş fi avut cum să vă trimit fotografia pe care aţi pus-o în cartea cu ultimul teren pe care l-aţi făcut, de data aceasta singur. Aţi plecat în acea dimineaţă de la Sibiu, eu am mai stat puţin. 

Recent, un student al meu a scris (neştiind când, cum şi dacă voi citi): 

„Alec Bălăşescu is a strange and fantastic person. The Cambridge dictionary defines strange as unusual and unexpected. In so many ways, Alec is both unusual and unexpected and I love this about him. His ability to observe the world and hold up a mirror to it was eye opening and a supreme challenge to how often I am only seeing things with just my eyes or filtered by what others want me to see. […] For Alec’s anthropological, strange brain, and warm heart, I am thankful.” 

Ştiţi cum e când vine momentul acela în care vă recunoaşteţi părintele când vă uitaţi în oglindă? Aşa m-am simţit eu citind asta, şi recunoscându-vă pe dumneavoastră în această descriere. Mulţumesc – pentru ce mi-aţi transmis. Iată, duc mai departe. 

Orice teren e prilej de descriere şi orice explicaţie începe cu descrierea amănunţită, „deasă” a terenului, cum ar spune Clifford Geertz. Aşa că am să vă povestesc ziua de ieri, de pe la prânz, când am văzut un mesaj de la Iulia cum că aţi fi plecat dintre noi. Am sunat-o. Am plâns amândoi, vorbind despre dumneavoastră şi despre cum ne simţim ca şi cum am pierdut un părinte. Adică orfani. Asta se întâmplă pe balconul verişoarei soţiei mele, a cărei familie este jumătate din China jumătate din Turcia şi al cărei prieten e din Tunisia. Am intrat în casă pentru a ne aşeza la masă. Am mâncat o specialitate tunisiană pregătită de fapt de verişoara sino-turca. V-am pomenit, iar după masa v-am închinat un pahar de pastis. De fapt 3 sau 4, nu îmi amintesc. Mi-a scris şi Doru Frolu, şi el zicea că se simte ca şi cum i-a murit o rudă. Am mai plâns puţin şi apoi m-a sunat Gruia. El nu v-a avut ca profesor, însă mi-a vorbit de relaţia să complicată cu dumneavoastră (însă a cui a fost simplă?). Plângea şi el. Am vorbit cum, de fapt, ceea ce are sens acum este să continuăm orice facem, să ne bucurăm de clipele de viaţă, de mâncare şi de vin, aşa cum am făcut-o împreună cu dumneavoastră, gândindu-ne şi simţind latura profund umană a fiecărui moment trăit împreună. 

Mă uitam apoi compulsiv pe Facebook, probabil v-ar fi interesat mult să vedeţi reacţiile la vestea plecării dumneavoastră, probabil că aţi fi făcut un mic teren din asta. Scriu aici ce am scris şi acolo: aţi aprins o lumină în sufletul fiecărui om pe care l-aţi atins. E noapte acum, aproape dimineaţa (4:00). Mi-ar fi plăcut să mergem să înotăm împreună în lac, în râu sau în mare (cum făceam la 2 Mai acum 20 de ani, sau în lacurile de munte din România – ce vacanţă frumoasă am avut cu cortul prin ţară în sălbăticie prin 1996, va mai aduceţi aminte?) 

Vă las însă, aveţi un râu imens de trecut. Mergeţi liniştit, drum bun! 

Preluat de pe https://www.scena9.ro/article/vintila-mihailescu?fbclid=IwAR14_1iSqRjQ4eScZDcOMbNUg2Fye-KOix4d3aJcT1IWbDPrO1jRo_gDIlc

Ultima ora:

ObservatorAlexandra Gătej: Criza coronavirus – Ce ne va lipsi în viitor?

PoliticOvidiu Nahoi: Sprijin european pentru Balcanii de Vest

EconomieAlexandra Gătej: Criza coronavirus – Ce ne va lipsi în viitor?

ExternThierry de Montbrial, Senior Adviser Club România: May the weeks ahead engender new forms of solidarity that, after victory, will allow us to bounce back with a deeply reconceived vision of an inevitable multilateralism

EvenimenteCristina Popescu: Marea Lojă Națională din România, 140 de ani de la înființare

SocialDaniela Vişoianu: Cei mai buni dintre noi

CulturaTheodor Paleologu: Ideea că suntem atotputernici e o imensă iluzie. Cine sunt ”dedesubtologii”?

EditorialMihai Toader-Pasti: Acum este momentul să devenim mai deștepți



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe