de Vasile Dâncu

Am căutat în ultimele zile un răspuns la o întrebare pe care nu mi-a pus-o nimeni. O întrebare însă pe care m-am așteptat să mi-o adreseze vreunul din prietenii mei politicienii. Poate chiar unul dintre cei care se gândește să candideze la toamnă, cu toate că vedem că nu avem prea mare abundență de candidați. Întrebarea care m-a obsedat o vreme era legată de povestea fundamentală a candidaturii la prezidenţiale, storytellingul care să dea axa narativă principală. Mă întreb de ceva vreme dacă această poveste trebuie să fie una a schimbării sau una a stabilității, a liniştii, la care oamenii ar avea dreptul să tânjească după o furtună a crizei. Fusesem mereu nemulţumit, în ultimii ani, de faptul că stânga românească a venit mereu cu povestea nevoii de linişte, de stabilitate, a revenirii la normalitate, a reconstrucţiei unei tihne sociale la care probabil candidaţii la prezidenţiale ai PSD credeau ca oamenii tânjesc. Aveam sentimentul că tema liniştii este un fel de stereotip, iar dorinţa de schimbare nu a fost ucisă chiar de tot, odată cu pierderea speranţei, ci s-a refugiat undeva în subconştientul colectiv şi explodează în duminica turului doi, chiar atunci când candidaţii nu mai pot face nimic. Am citit apoi observaţia unui tânăr analist, foarte apropiată de ceea ce gândisem eu în ultima vreme, am pus întrebarea într-un sondaj IRES ”Credeţi că România are mai mult nevoie de stabilitate sau de schimbare?” şi mă aşteptam la un răspuns indecis, aşa cum răspund câteodată eşantioanele noastre la întrebări importante pe care le punem, cu multe non-răspunsuri sau nu ştiu şi cu egalitate la cele două variabile. Nici vorba de aşa ceva, doar 1% nu au răspuns şi 3% au răspuns că nu știu. Foarte rar acest procent, am avut senzaţia că este o întrebare pe care oamenii se aşteptau s-o pună operatorul de interviu. La întrebarea propriu-zisă 57% au ales schimbarea şi doar 39% stabilitatea. M-am mirat la început pentru că la o întrebare precedentă, doar 27% spuneau că ştiu cu cine vor vota în toamnă, dar m-am luminat apoi: cu cât sunt mai sigure candidaturile, cu atât se limitează visul de a se schimba ceva, iar incertitudinea din acest moment potenţează cererea şi visul schimbării. Mai încolo, tinerii mei colegi au mai plantat o întrebare, cu grija de a nu se contamina de aceasta, dar pentru a verifica soliditatea opţiunii, o întrebare în care vorbeau despre un continuator al actualului mandat prezidenţial, în balanţă cu un ”Preşedinte care să aducă schimbarea profundă a României”.  Aici confirmarea a venit la fel de surprinzător, 84%  aşteaptă schimbarea profundă. Era clar, ce intuisem eu despre storytellingul de campanie nu era greşit.

După o asemenea confirmare, paradoxul este că nu prea îţi vine să te bucuri pentru că revii cu picioarele pe pământ, la practica politică şi nu poţi să nu te întrebi: dincolo de discurs, de storytelling, politica poate schimba ceva? Mi-am adus aminte de un sociolog francez care scria un lucru interesant, unul care m-a mirat la un moment dat pentru că era o explicaţie la marea ciorovăială televizată din ultimele campanii electorale din Franţa. El spunea că politicienii se ceartă atât de violent între ei pentru ca să scape de frica pe care le-o induc marile ameninţări la adresa societăţilor de astăzi. Adică, ei sunt conştienţi că nu au răspunsuri la niciuna din marile întrebări şi atunci caută să ascundă golul printr-o mare gălăgie şi printr-o bătălie falsă, o bătălie care să le justifice soldele şi rolul de conducători de oşti. Adică, aşa cum am scris şi eu nu demult în acest colţ de pagină, sentimentul dominant este frica.

E adevărat, vedem că vin crize pe care nu le anticipează ştiinţele economice, iar politicienii nu au alte răspunsuri în afara de tăierea salariilor şi pensiilor. Când vorbim despre economie şi locuri de muncă şi nu este vreo cameră de luat vederi pornită, politicienii ridică din umeri şi spun că statul nu are cum să creeze locuri de munca şi nici nu poate influența economia, ea este guvernată de legile economiei de piaţă. Când unii caută să recreeze mari derapaje în egalitatea de şanse, taberele adverse sar ca arse şi critică intervenţiile statului. De vreo zece ani nu mai avem nici dezbateri electorale la televiziune sau în alte locuri, nu mai avem confruntări. Nu se mai ţin discursuri, iar chiar confruntările între candidaţii la prezidenţiale s-au redus la 2 sau trei într-o campanie. Se face doar PR politic şi lupte corp la corp, acuze de toate felurile şi îndemnul de a elimina adversarul. Ba chiar s-a ajuns la cel mai tare argument: ameninţarea cu puşcăria între candidaţi sau cererile penale concrete, adevărate documente electorale de rit nou.

O vreme am crezut că pentru a schimba societatea este de ajuns să se schimbe politica. Am devenit politician şi am văzut că multe intenţii şi chiar reforme politice pot acţiona chiar împotriva efectului raţional, dorit în strategie. Nu mai cred, dar dacă politica nu se poate schimba pe sine, poate ea să schimbe societatea? De peste două decenii conducătorii se uită la rezultatele unei întrebări uşor metaforice, nu prea corectă sociologic, dar relevantă, despre direcţia în care merge ţara şi, în ultimii ani, în jur de 75% dintre români spun ca ţara merge într-o direcţie greşită, dar nimeni din acvariul politic nu pare disperat. Oare chiar nu se poate schimba direcţia sau sensul? Să nu existe resurse de competență în toată zona politică pentru a se forma echipe care să gândească viitorul este greu de crezut. Atunci, oare lipseşte curajul de a se închipui un viitor mai bun, nebunia de a te opune unei inerţii care ne duce într-o direcţie nedorită şi falimentară?

Nu aș vrea să dau răspunsuri definitive, prefer să mai caut, prefer sa mai cercetez. Nimic nu mă face să fiu optimist, dar nu pot fi atât de pesimist încât să cred în sfârşitul lamentabil al politicii noastre după 25 de ani de libertate. Răspunsul la întrebările cele două reprezintă o cerere socială foarte clară. Poate niciodată populația României nu a transmis un mesaj mai clar: trebuie o schimbare majoră, dar nu ne întrebaţi care, asta este treaba voastră. Ştim un lucru foarte clar, nu vrem linişte, nu mai veniți cu spaima de comunism, de capitalism, de ruşi, de baroni sau de moguli, de războiul din vecini.  Candidaţii se aruncă deja în luptă, se măsoară unul pe altul şi compară cu ajutorul sondajelor de opinie, dar încă nu au auzit asta. Nu se apleacă niciunul să ridice mănuşa pe care o aruncă societatea, s-ar putea chiar să fie ignorată această cerere.  Cei  mai mulţi dintre prezidenţiabili s-ar putea să ignore această cerere socială, unii o să caute să fenteze, alţii să se ascundă după cuvinte. Cel care va avea curajul sa asculte cererea asta şi să caute un răspuns, cu sinceritate şi chiar cu umilinţa, deoarece nu este uşor de răspuns, acela va putea fi viitorul lider. La o altă întrebare oamenii spun ca mai important decât partidul din care face parte viitorul Preşedinte este personalitatea liderului, dar mai importantă chiar decât personalitatea este echipa cu care va veni să spună povestea schimbării. Nu tandemul, cum sunt mereu împinşi candidaţii, echipa cu care să caute răspuns cererii de schimbare.

A nu merge singur, autist şi izolat, erou salvator sau călăreţ fără cap în această luptă este prima înțelepciune pentru cel care va trebui să inaugureze un deceniu al schimbării. Prin răspunsurile lui, politica va răspunde şi la marele ei examen în secolul XXI, examen centrat pe întrebarea: politica poate schimba societatea în bine?  Indiferent de candidaturi, sperăm să nu avem un preşedinte al liniştii.

          Editorial pentru Sinteza # 5. În curând la punctele de difuzare a presei.