„Îmi amintesc de o frază a criticului Pietrino Bianchi – nu ştiu dacă a scris-o în ziarul său sau într-o carte în care îşi strînsese articolele sau mi-a spus-o. Filmul a fost proiectat la Festivalul de la Veneţia, într-un climat favorabil, chiar plin de entuziasm (în special de francezi care m-au îmbrăţişat, mi-au strîns mîna, m-au felicitat: «Filmul dumitale a devenit încă de pe acum un clasic», îmi spunea Cayette, iar André Bazin, mic, slab ca Sfîntul Francisc, aproba cu aerul de a-mi da binecuvîntarea) şi pe de altă parte într-un spirit de contestare totală de cea mai mare parte a ziariştilor de stînga. În mijlocul unei primiri exaltate, tumultuoase, am avut senzaţia că de fapt comentariul lui Pietro Bianchi era altfel decît al celorlalţi: «Ce film curajos!», mi-a spus. Amintindu-mi ce mi-a spus, azi, mi se pare că, raportată la timpul acela, judecata sa era cea exactă. La Strada era un film care povestea despre contraste profunde, nenorociri, nostalgii, presentimente ale timpului care trece, căruia nu ne putem alătura cu punctualitate în consecinţă, problematicilor sociale, unei angajări politice. În plină ameţeală moralistă, La Strada era un film renegat, decadent şi reacţionar. Mi se pare că Bianchi a descoperit în filmul meu curajul de a merge contra curentului. Amintirile de la La Strada sînt prea numeroase, vreau să le îndepărtez; dacă încep să le evoc m-aş afla repede pornit pe o hagiografie inoportună, datorită destinului singular al acestui film care a umblat prin lumea întreagă cu nu ştiu ce charismă ecumenică.“

Grazzini insistă, întrebînd cum i-a venit ideea acestui film. Fellini răspunde: „Cum să refaci într-o manieră credibilă momentul în care ai un prim contact cu sentimentul, mai exact cu presentimentul a ceea ce va fi într-o zi un film? Rădăcinile din care s-au ivit Gelsomina şi Zampanò cu povestea lor, cufundaţi într-o zonă profundă şi obscură, constelată de sentimente vinovate, de aprehensiuni, de sfîşietoare nostalgii ale unei moralităţi niciodată împlinite, de regrete după o inocenţă trădată. N-am chef să vorbesc. Orice aş spune mi se pare disproporţionat şi inutil. Îmi amintesc confuz că circulînd cu maşina în cîmpia din jurul Romei, modul acesta leneş şi moleşit de a vagabonda m-a făcut să întrevăd pentru întîia dată personajele, sentimentul, atmosfera filmului.“

Mai departe, interviul curge, seducător, cu Fellini reflectînd la propriul său drum prin artă. Ultima întrebare a lui Grazzini atacă direct centrul nervos al frustrărilor şi nostalgiilor irecuperabile: „Ce mai ai de spus într-un viitor film?“ Fellini răspunde, încheind interviul astfel: „Nu ştiu. După atîţia morţi şi înmormîntări, după toate, după atîtea satisfacţii adunate din dărîmături şi ruine mi-ar plăcea să mulţumesc anumitor persoane, în mare majoritate femei, care, după fiecare dintre filmele mele, cu o înfăţişare timid-dezamăgită, cu o invitaţie plină de speranţă, mi-au repetat mereu: «De ce nu faceţi niciodată o poveste de dragoste plăcută?»“

Ce femei splendide vedeau filmele lui Fellini!

dilemaveche.ro