de Florina Vevera

Nu cred că există o “ordine naturală a lucrurilor”. Există istorie, geografie și economie și toate interacționează intre ele.

Nu-i dau o nota prea mare Federicai Mogherini, care a fost aproape cu privire la toate problemele majore, o „împăciuitoare”, asa cum am văzut în cazul Ucrainei, sau prea puțin activa în altele, cum ar fi Siria și Orientul Mijlociu, în general. Trebuie să mărturisesc, însă, ca am subestimat-o inițial pe predecesoarea ei, Lady Ashton, care odată ce a obținut postul nu a avut nici o problema sa îl exercite. Ce m-a păcălit inițial a fost că șefii de stat din UE au ales în mod deliberat pentru funcțiile de președinte al Consiliului UE și de Înalt reprezentant pentru politica externa și securitate, persoane mai putin incandescente. Dar ar trebui să ne amintim întotdeauna că poziția, într-un fel, îl modelează pe cel ce o ocupa. În ceea ce o privește pe doamna Mogherini, care deși a obținut anumite succese, nu pare în măsură sa ajute statele membre recalcitrante sa depășească momentul și tinde să fie mulțumita cu cel mai neînsemnat numitor comun. In cel puțin două ocazii, președintele Consiliului, Donald Tusk, a trebuit sa se „pronunțe” în locul ei.

Fie Mogherini, fie Ashton, problema este că nu există o politică externă sau de securitate a UE, cu excepția unor zone în care toate interesele naționale coincid și, chiar și atunci, există o diferență în tactici. Europa nu este un stat federal, ca Statele Unite, unde chestiuni cum ar fi politica externă sau de securitate națională sunt delegate către guvernul federal (chiar și politicile fiscale rămân naționale, cu toate „criteriile de convergență”).

Europa rămâne o colecție de state-națiuni, fiecare cu propria sa istorie, iar o Europa federală nu se întrevede. Pentru a deveni federala, în cazul în care se va întâmplă vreodată acest lucru, Europa va trebui să depășească cel puțin 400 de ani de istorie, iar adăugarea de noi membri poate complica problemele.

Nu există nici o soluție satisfăcătoare în afara federalismului – pe care puțini și-l doresc -, astfel încât UE va trebui să se descurce. O posibilitate este de a avea un consiliu de politică externă permanent la Bruxelles, care sa încerce să obțină cât mai multe poziții comune posibile. Dar, unii îl vor denunța în mod inevitabil, căci un astfel de organism va trece ca guvernul real al Europei.

Poate ca UE nu trebuie să fie “din ce în ce mai mare”. Elveția, probabil, i se va alătura în cele din urmă: este vital pentru industria ei, dar aderarea le-ar cauza probleme serioase agricultorilor ei, care beneficiază de o piață protejată, prețuri ridicate și subvenții. Elveția este legata de UE printr-o serie întreagă de acorduri bilaterale.

Există o bază economică, politică și istorică puternica pentru UE. Singura țară importanta din Europa de Vest, care nu face parte din UE este Norvegia, dar resursele ei de petrol și gaze spun o mare parte din poveste.

Într-adevăr, nu există o majoritate pro o Europă federală și nu va fi una prea curând. Faptul că UE a trecut prin mai multe crize, inclusiv cea actuală, nu oferă motive pentru a deveni vreodată. Dar, acest lucru nu ar trebui să ne distragă atenția de la succesul economic și politic masiv al UE în ansamblu.

Unii privesc cu spaimă la problemele economice ale Greciei, Portugaliei și Irlandei, dar sunt putini cei ce nu-și amintesc situația în care se aflau acestea înainte de aderare. Portugalia, de exemplu, a fost o țară furnizoare de emigrație masivă, ceea ce explică marile minorități portugheze, în mai multe țări europene. În ciuda unor practici moștenite din trecut, Grecia s-a modernizat, totuși.

Uniunea Europeana (fostele Comunități Europene, CEE, apoi CE, în prezent UE) are trei străbunici: Germania care dorea sa-și vândă produsele protecționistei Franța, Franța, care era pregătita să accepte aceste produse în schimbul subvențiilor pentru agricultură, și diferitele organisme administrative instituite de Statele Unite pentru a administra Planul Marshall, care a mers mult mai departe decât doar pana la rambursarea banilor și trimiterea de produse industriale subvenționate Europei. Și, desigur, a fost ideea politică de a nu mai permite alte războaie distructive în Europa de Vest și necesitatea de a face față amenințării sovietice.

Creșterea comerțului intracomunitar din 1957 (Tratatul de la Roma) pana în zilele de azi este de neegalat de către orice alta uniune economică din lume. Euro a eliminat ultimul obstacol major în calea liberei circulații a mărfurilor în interiorul a ceea ce este acum zona euro: riscul de schimb valutar și toată birocrația ce prezida comerțul exterior. Și, desigur, SUA și alte companii multinaționale din afara UE au beneficiat de o piață atât de mare, unică, comparabila cu cea a SUA în mărime. SUA, sub orice administrație, democrată sau republicana, pare deseori mai europeană decât europenii înșiși, deoarece companiile americane sunt de multe ori mai bine echipate pentru a profita de piața unică, cu avertismentul că UE nu ar trebui să devină “fortăreața Europa”, un bloc protecționist.

Parteneriatul Transatlantic pentru Comerț și Investiții, implementat de actuala administrație, are drept scop reducerea oricărei astfel de tendințe. Țările cu o puternică tradiție protecționistă, ca Franța, nu ar fi liberalizat comerțul și investițiile cu SUA fără presiunea Germaniei și a Marii Britanii. Administrația Obama depune mari eforturi pentru prevenirea Brexit, adică ieșirea Marii Britanii din UE, lucru ce ar avea consecințe catastrofale atât pentru Marea Britanie, restul UE, cât și pentru Statele Unite ale Americii.

Euro este unul dintre aspectele cele mai controversate din construcția UE. Avantajele sale sunt destul de clare, dar suferă de o contradicție de bază, aceea a unei agenții centrale monetare sau a unei bănci centrale, și a politicilor fiscale naționale. Deoarece federalismul este în afara oricărei discuții, politica fiscală nu va fi centralizata, dar politicile fiscale naționale sunt în prezent un subiect acut. Dacă Marea Britanie va rămâne în interiorul UE, se prea poate sa renunțe treptat la opoziția sa fata de armonizarea fiscală.

UE exista și va rămâne, cel puțin în viitorul apropiat. Va trebui să-și rezolve problemele, cu timpul. Extinderea europeana condusa doar de interese politice, în sine, nu este un lucru bun. Greciei trebuia sa i se permită să adere la UE, dar nu la zona euro – până când nu ar fi fost pregătită. Aderarea Greciei la zona euro a fost ca aderarea la NATO a unei tari cu un sistem militar complet diferit, cu o conducere militară corupta, implicata în politică și cu arme care nu sunt inter-operabile cu cele ale altor națiuni.