de Andreea Paul

Masculi alfa în presa amărâtă din România am văzut prea des. Nu despre ei vreau să vorbesc. Doar titlul articolului în sine poate fi subiectul unei discuții principiale: „Alina este mai bună la pat decât Victor, așa că votez Alina”. Nici măcar aici autorul nu contează. Nici măcar conținutul, chiar dacă atrage cu violența sarcasmului atenția, textul articolului are aceeași „valoare semantică” foarte joasă pe care o are și titlul.

Știu că ne aflăm pe un teren minat, pe limita dintre libertate și abuz. Știu că un anumit tip de oameni din presă (din păcate, mai ales cei din presa de scandal, nu cei din analiza serioasă) ar clama faptul că pot spune absolut orice, oricând.

Însă, nimic nu mă poate împiedica să mă întreb:

Până unde se poate merge cu călcarea în picioare a demnității unei persoane? Până unde tolerăm încercarile de a distruge un om sau un proiect? Unde apare o limită care să împiedice infamia?

Spre exemplu, în lumea comunicării politice există o limită: într-o campanie electorală sunt interzise campaniile negative nedeclarate (chiar dacă țara se umple cu respectiva ocazie cu milioane de fluturași profund mârșavi); la televizor sau la cinema există un pătrățel colorat.

Mă autochestionez deopotrivă în acest caz cu întrebarile „de bază” pentru un politician – părinte:

1. Ce m-aș face dacă fata mea sau baiatul meu ar citi un asemenea articol? Fetița mea e prea mică să citească, dar în curând o va face. Mă cutremur.
2. De ce considerăm aceste apariții explicabile? Au trecut 25 de ani de când politicienele, puține câte suntem, mai general, membrele de partid, nu facem nimic colectiv împotriva acestor apariții. Doar individual. Dacă nu vom reacționa colectiv, așa cum impun toate aceste cazuri, dacă vom considera drepturile omului și a egalității de șanse doar cauze civice și obiecte de legi festiviste, nu cauze politice, atunci femeile să se aștepte la orice.