Ziua Internațională a cărții și a drepturilor de autor se sărbătorește anual pe 23 aprilie și este organizată de UNESCO în scopul promovării lecturii, publicării și a drepturilor de autor. Mai multe personalități au vorbit despre cărțile lor preferate pentru Q Magazine.

EXCLUSIV Ioan-Aurel Pop: Literatura oferă „zborul gândului”

Nu voi scrie aici despre cartea care mi-a marcat viața – sunt mai multe! – ci despre nuvela care mi-a marcat adolescența, anume despre „Moara cu noroc”, de Ioan Slavici și despre romanul „Mara”, al aceluiași autor, acum uitat.

Poate că tinerii de azi nu mai citesc deloc aceste scrieri, fiindcă alcătuitorii de programe școlare vor fi decis scoaterea lor completă dintre lecturile formatoare de caractere și de cultură generală. Am fost educat într-un spirit relativ auster, potrivit neamului meu de țărani și preoți umili din Ardeal, de pe câmpia nordică a Transilvaniei, iar nuvela și romanul pomenite se potriveau cumva acestui parcurs pedagogic. Mara mi s-a revelat ca o femeie răzbătătoare – considerată de către unii critici grăbiți aproape dezumanizată prin zgârcenia sa – salvată de dragostea ei nețărmurită pentru cei doi copii și de pildele de viață comunitară interculturală date lor, odraslelor, învățate să salute cuviincios, în limba interlocutorilor sau trecătorilor. Femeia văduvă și singură trăiește pentru cei doi prunci, pe care îi vrea fericiți. Iar toată această filozofie de viață se concentrează în următoarea frază: „A fost odată o Mară și aceasta e fata ei: copii ca dânsa nimeni n-a mai avut!”. În „Moara cu noroc” se vede o deznădejde a vieții rău trăite, împinse din cumințenie și smerenie spre semeție și bogăție prost agonisită. Tot tâlcul nuvelei – de forța narativă a unui roman – stă în fragmentul cuprins în primele pagini: „Timp de un ceas și jumătate drumul e bun; vine apoi un pripor, pe care îl urci, și după ce ai coborât iar în vale, trebuie să faci un popas, să adapi calul ori vita din jug și să le mai lași timp de răsuflare, fiindcă drumul a fost cam greu, iar mai departe locurile sunt rele”. Drumul acesta bun la început, urmat de pripor, de nevoia popasului și de locurile rele, are funcția simbolică a drumului vieții. Ghiță și cu Ana s-au avântat grăbiți spre „locurile rele”, fără să adaste și să asculte povața bătrânei, adică a vieții trăite, experimentate.

Prozatorii ardeleni – agasanți, poate, prin moralizarea lor nedisimulată și înveșmântată în haină literară – folosesc adesea parabola drumului și redau obsedanta dragoste pentru pământ a țăranului, devenit arhetip în cheia lui Rebreanu. Revenind la drum, acesta e metamorfozat în podul care ducea de la Radna la Lipova, în „Mara”, dar tot drum rămâne, drumul vieții, de care suntem, în fond cu toții preocupați, cu voia ori fără voia noastră. Lumea recreată prin scris, prin cărți, nu este una mirifică și nici ideală, dar este una de care avem stringentă nevoie, fiindcă fără imaginație și fără universuri mentale paralele ne abrutizăm, ieșind dintre „trestiile gânditoare” și confundându-ne cu lucrurile. Or, omul este făcut după chipul și asemănarea Domnului și, ca să rămână om, are nevoie cotidiană de „zborul gândului” oferit de literatură.

Lumea recreată prin scris, prin cărți, nu este una mirifică și nici ideală, dar este una de care avem stringentă nevoie, fiindcă fără imaginație și fără universuri mentale paralele ne abrutizăm, ieșind dintre „trestiile gânditoare” și confundându-ne cu lucrurile.

Ioan-Aurel Pop este istoric, membru al Academiei Române, profesor universitar și rector alUniversității Babeș-Bolyai din Cluj.

Articol publicat la http://qmagazine.ro/ziua-interna-ionala-a-car-ii-ioan-aurel-pop-literatura-ofera-zborul-gandului_274061.html