de Vintilă Mihăilescu

Ce personaj, mama din acest film! Trebuie să ajungi aproape de sfîrșit pentru a realiza că nu este ceea ce pare a fi, că nu este o femeie care a fost frumoasă cîndva și vrea să rămînă cochetă și zburdalnică, ușor tiranică în familia sa, care nu mai reușește să fie o familie după plecarea fiului risipitor și care se destramă ca o mumie scoasă la soare atunci cînd acesta revine, pentru cîteva ore, acasă. Brusc, într-o scenă scurtă, o vezi stăpînă pe sine, comandant de oști care încearcă să-și adune resturile armatei risipite: Joacă, băiatule, joacă-ți rolul, viața e un joc cu roluri! – îl somează ea, printre rînduri, pe fiul său. Dar acesta a rămas undeva, departe, iar ei, mamei, nu-i rămîne decît să reintre în rolul său, asumat amuzant și tonic…

● Ceea ce îmi aduce aminte de o scenă dintr-un documentar scurt, văzut la Cîmpulung, la o Școală de Vară de film. Uite că nu mai țin minte nici cum se chema filmul, nici cine l-a realizat. Erau grupuri de cîte trei tineri, care, în zece zile, trebuiau să realizeze un scurt documentar. Trei fete au căzut, întîmplător, peste un „subiect bun“: revenirea acasă, după ani de zile, a unui bărbat plecat la muncă în străinătate. Și au filmat non-stop regăsirea dintre „băiat“ – acum bărbat la peste patruzeci de ani – și mama sa, rămasă singură într-un bloc comunist. Totul se petrece în bucătărie, la o cafea. O cafea prelungită, pretext al atîtor lucruri nespuse, al încercărilor și eșecurilor de a reînnoda firul rupt al vieții. Mama ascultă și își soarbe, fericită, cafeaua. Pînă cînd băiatul gustă și el din cafea și o scuipă, scîrbit, pe jos: Mamă, dar tu nu vezi că am pus din greșeală sare în loc de zahăr?! Bătrînica se uită lung la el și-l mîngîie ușor pe cap: De cînd n-am mai băut o cafea cu tine… După care mai soarbe o înghițitură de cafea. Și zîmbește.

Citiți continuarea articolului semnat de Vintilă Mihăilescu în Dilema Veche aici