de Vintilă Mihăilescu

Acasă este foarte încărcat afectiv și senzorial – este clar. Mai important, poate, este faptul că, pentru români, acasă este, în mai mare măsură, un spațiu al relațiilor decît unul al posesiilor – sau, mai abstract spus, un spațiu al lui a fi mai degrabă decît al lui a avea. Mai puțini bucureșteni consideră că acasă este doar un spațiu fizic (12% vs 20%) și, comparativ, mai mulți consideră că obiectele pe care le au în casă au doar valoare funcțională (36% vs 22%); 21% declară că nu ar avea nici o problemă să arunce lucruri din casă (vs 16%); 36% (vs 22%) cred că, în viitor, oamenii vor avea mai puține lucruri în casă, iar 55% (vs 34%) afirmă că mai puține lucruri fac casa mai frumoasă. De asemenea, lucrurile din casă aduc, într-o mai mică măsură, fericire (35% față de 57%) sau prestigiu/statut (19% față de 26%). Atașamentul față de obiecte pare deci mai redus. Dar, aparent contradictoriu, tot bucureștenii sînt cei care ar schimba o serie de obiecte din casa lor (41% vs 24%) iar 55% (vs doar 27%!) ar cumpăra o groază de noi obiecte. Explicația pare destul de banală și materială: bucureștenii nu au ajuns încă să-și satisfacă nevoile casei, le lipsesc încă o serie de obiecte necesare și pe gustul lor. Dovadă că cei care schimbă mai frecvent lucrurile din casă, pentru a se potrivi cu nevoile și preferințele lor, sînt comparativ mai mulți în București decît în restul orașelor (34% vs 22%), iar 47% dintre bucureșteni (vs 43%) consideră că lucrurile care contează cu adevărat sînt cele care îi ajută să facă ceea ce le place. Deci, da, am arunca lucruri din casă (pentru că s-au strîns prea multe, pentru că sînt vechi) și am cumpăra lucruri noi (pentru că ne lipsesc și avem nevoie de ele), dar acestea rămîn predominant funcționale și „reci“, și nu e cazul să-ți umpli casa cu ele. Importante sînt doar obiectele cărora le porți grija…

Pe de altă parte, investiția afectivă în relații – importantă pretutindeni în lume – pare a fi și mai prezentă în cazul bucureștenilor. Pentru a crea sentimentul de acasă, de pildă, 75% dintre bucureșteni ar petrece mai mult timp cu rudele și familia (vs 63%). Mai mult, pentru 61% dintre bucureșteni (vs 37%), acasă merge mai departe de cei patru pereți ai casei, iar pentru 49% (vs 38%), vecinătatea face parte din acest sentiment de acasă. Pe scurt deci, nu atît posesia obiectelor și utilitatea lor, cît relația cu oamenii face casa un acasă; iar obiectele participă la acest sentiment de acasă doar ca obiecte emoționale, lucruri vorbite și îngrijite, purtătoare de amintiri și/sau vise.

Aici apare însă și un aparent paradox: întrebați dacă există locuri unde se simt mai acasă decît în propria lor casă, 41% dintre bucureșteni răspund că da. Procentul rămîne însă mai mic decît în celelalte orașe și este foarte mic în rîndul celor de peste 61 de ani (19%). Explicația poate fi următoarea: dorința tinerilor de a sta la casa lor este tot mai mare, dar posibilitățile rămîn mici, drept care sînt constrînși să rămînă în casa părinților – unde 52% dintre cei între 18-29 de ani nu se simt acasă… În sine, acest procent mai spune și multe alte lucruri…

Am lăsat la sfîrșit o constatare care i-a pus pe gînduri pe designeri: în portretul casei ideale, lumina este evocată de 75% dintre bucureșteni, față de doar 31% în celelalte orașe. Bezna din comunism? Vă las să găsiți o explicație…

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: De ce este România astfel? (coord.), Editura Polirom, București, 2017.

dilemaveche.ro