de Radu Preda

Iniţialele sunt cunoscute: Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici (şi Deportaţi) din România. Recent, la Oradea, a avut loc a 24-a întâlnire a membrilor din toată ţara, moment potrivit de a vedea care mai este statutul martorilor istoriei recente.

Ei bine, cum nu oboseşte să o spună preşedintele AFDPR, dl Octav Bjoza, tratamentul pe care îl au foştii deţinuţi politici, deportaţii şi urmaşii acestora suporta corecturi pozitive consistente. În lipsa unei legislaţii coerente şi pe fundalul ignoranţei care suflă pe holurile birocraţiei locale, ultimii supravieţuitori ai abuzurilor statului comunist se confruntă cu situaţii umilitoare, incredibile. Pe lângă ignoranţă, care nu este fapt penal, o explicaţie a acestei situaţii revoltătoare rezidă în caracterul decent al celor în cauză.

Altminteri decât „revoluţionarii” – ce meserie obscenă şi cât de departe s-a mers cu minciuna! –, foştii deţinuţi politici şi deportaţi nu s-au legat de gardurile Guvernului, nu au pichetat sediile de partide şi nici nu au ameninţat cu gesturi extreme. Ei au tăcut şi au continuat timp de aproape trei decenii să facă acelaşi lucru, lună de lună, în medie de 3000 de suflete: să moară. Au fost alături de noi martorii îndureraţi ai transformării activiştilor de partid în democraţi şi ai securiştilor, foştii lor anchetatori, în stâlpi ai statului de drept.

După fiecare congres AFDPR mă întreb: ce facem cu acest impresionat patrimoniu de suferinţă după ce dispare şi ultimul deţinut politic sau deportat?

Generaţia supravieţuitorilor, de la Corneliu Coposu la Ion Diaconescu, care a intrat imediat în politica de după decembrie 1989, a dat o lecţie de maturitate politică fără precedent. În loc să îşi asigure tot felul de privilegii, ei au fost primii care au văzut, cu claritate, care sunt urgenţele societăţii româneşti postcomuniste. Au pledat de la bun început, într-o perioadă în care mulţi o considerau imposibilă, pentru integrarea României în Uniunea Europeană şi, evident, în NATO. Loialitatea lor nu este nici azi onorată suficient.

După fiecare congres AFDPR mă întreb: ce facem cu acest impresionat patrimoniu de suferinţă după ce dispare şi ultimul deţinut politic sau deportat? Chestiunea este fundamentală pentru modul în care înţelegem că, în esenţă, noi trăim azi o libertate plătită în avans. Au fost intelectuali şi ţărani, negustori şi clerici, studenţi şi bătrâni, profesori şi militari care, indiferent de culoarea lor politică, au dorit să salveze această ţară de la robie. Cei mai mulţi nu au apucat să vadă căderea comunismului. Dar noi toţi, fără excepţie, le datorăm şansa de acum. Ştim însă să o folosim deplin?