de Radu Preda

Aşa cum o arată unele opinii din spaţiul public, nu avem încă un narativ istoric minim, în afara oricărui tip de negociere valorică, legat de cele petrecute în trecutul nostru recent, mai precis pe durata dictaturii proletariatului.

Legat de rezistenţa anticomunistă, ar trebui să intre în canonul cunoştinţelor istorice faptul că aceasta începe odată cu pătrunderea şi staţionarea trupelor sovietice în România, după 23 august 1944. Primele riposte la abuzurile, violurile şi furturile „armatei eliberatoare“ s-au consumat în Bucovina, acolo unde populaţia civilă a recurs la diferite forme de autoapărare. Strategii mai consistente şi pe termen lung se vor articula, evident, după luarea puterii de către comunişti prin fraudarea alegerilor de la 19 noiembrie 1946.

Din Bucovina, unde acţionau deja grupurile de rezistenţă conduse de Vladimir Macoveiciuc, Vladimir Troneac, Constantin Cenuşă şi Ion Vatamaniuc, rezistenţa anticomunistă se va regăsi practic pe întreg teritoriul românesc, cu precădere în zonele montane mai puţin accesibile. Vrâncenii se vor aduna în jurul lui Ion Paragină şi a organizaţiei Vlad Ţepeş II, rezistenţa lor fiind de durată. Etosul vrâncean se va vedea şi în reacţiile la colectivizare, în oprimarea acesteia cu forţa având să se afirme şi pe atunci încă tânărul tovarăş Nicolae Ceauşescu.

Ultimii luptători anticomunişti au fost anihilaţi la începutul deceniului şase al secolului trecut. Reprezentând diferite clase sociale, orientări politice, etnii şi credinţe religioase, toţi aceştia nu pot fi ridiculizaţi sau minimalizaţi de dragul relativizării a ceea ce, fără exagerare, trebuie considerat drept un patrimoniu de suferinţă şi de demnitate deopotrivă.

În Transilvania, opoziţia armată faţă de regimul comunist se va articula în jurul unor grupuri precum cel al fraţilor maramureşeni Popşa. În Munţii Apuseni, rezistenţa va fi coordonată de Frontul Apărării Naţionale de sub comanda fostului maior al armatei regale Nicolae Dabija. În jurul acestuia aveau să se creeze planuri de unificare a diferitelor grupuri de rezistenţă din regiune, precum cele conduse de Teodor Şuşman din Răchiţele, Leon Şuşman din Poşaga, Ştefan Popa din Cricău sau căpitanul Diamandi din muntele Băişorii.

Banatul, Făgăraşul, Dobrogea, Oltenia, Mehedinţi, zona Bistriţei şi a Năsăudului, Vâlcea şi Argeşul sunt alte puncte pe harta unui fenomen care a durat aproape două decenii. Ultimii luptători anticomunişti au fost anihilaţi la începutul deceniului şase al secolului trecut. Reprezentând diferite clase sociale, orientări politice, etnii şi credinţe religioase, toţi aceştia nu pot fi ridiculizaţi sau minimalizaţi de dragul relativizării a ceea ce, fără exagerare, trebuie considerat drept un patrimoniu de suferinţă şi de demnitate deopotrivă. Cinste lor şi multă minte nouă, celor de azi!