Cine crede că România profundă se modifică, se transformă cumva, se înșală amarnic. Se spune că, ironic, Nicolae al II-lea, ultimul țar al Rusiei și văr cu Regina Maria, ar fi spus: „România nu este o țară, este o meserie“.

Într-adevăr, rămânem unici în Europa prin felul nostru de a fi. Care nu este nici de ieri, nici de azi, ci, poate, dintotdeauna. C.L. Sulzberger, corespondentul ziarului „New York Times“ la București, în perioada interbelică, nota că „mita era ceva banal. Chiar primul funcționar pe care l-am cunoscut a deschis un sertar de la birou plin cu teancuri de valută și a încercat să mă mituiască, oferind un curs pe piața neagră cu 15% mai mare decât cel pe care mi-l oferise portarul de la Athenée Palace“.

Hannah Pauka, biografa Reginei Maria, nota cu stupefacție că un membru al vechii aristocrații românești îi spusese că în limba română nu există niciun echivalent al cuvântului „self-control“ (autocontrol), „termenul și ideea fiind atât intraductibile, cât și străine de mentalitatea românească“.

Într-o carte fascinantă. „Fantomele Balcanilor“, Robert D. Kaplan, „înarmat“ cu descrierea României făcu tă de alți cronicari, descoperă uimit că nimic nu s-a schimbat. Kaplan o citează pe Olivia Manning, soția unui conferențiar de la British Council în anii ’30 și care a publicat bestsellerul „Trilogia Balcanică“ – transformat în SUA chiar într-un serial de televiziune: „România este ca un nebun care a moștenit o avere (păduri, râuri, petrol, minereu…). Toată este risipită absolut ilogic“. O imagine de o actualitate flagrantă, dacă ținem cont de ceea ce s-a întâmplat după 1989. Cu un elan debil, România și românii spoliază acest teritoriu, mai ceva decât vandalii.

http://evz.ro/romania-e-vesnica-uitati-tranzitia.html