Acum o jumătate de secol, între 14 şi 18 mai 1968, Charles de Gaulle efectua o vizită oficială în Ro­mâ­nia.

Acum, cincizeci de ani mai târziu, obsedaţi de politica internă într-un prezent continuu şi ubicuu, prea puţini dintre comentatorii noştri politici par dispuşi să rememoreze un moment unic în istoria seculară a relaţiilor franco-române.

Unic, în primul rând datorită contextului, căci în timp ce efectua vizita sa în România, mişcările studenţeşti din Franţa atingeau apogeul, dar, spre deosebire de ceea ce ar face un politician contemporan, generalul de Gaulle nu a vrut să se lase distras de planurile sale iniţiale, de ceea ce considera a fi o defilare carnavalescă a studenţilor, lăsându-l pe primul ministru Georges Pompidou să se ocupe de convulsii interne.

Pe de o parte, Generalul era convins că încarnează o legitimitate unică şi că studenţii protestatari nu sunt decât nişte adolescenţi imaturi care fac gălăgie, pe de altă parte, ca şi urmaşul său de astăzi, Emmanuel Macron, încerca să restaureze dimensiunea globală a misiunii politice a Franţei şi nu înţelegea să se lase deturnat de ceea ce considera a fi probleme politice minore. Chiar şi aşa, preşedintele de Gaulle s-a întors cu o jumătate de zi mai devreme la Paris, în seara zilei de sâmbătă 18 mai, şi nu aşa cum fusese programat, a doua zi dimineaţă. Dovadă că situaţia devenise tensionată, imediat după aterizarea sa pe aeroportul Orly, Generalul a avut o scurtă întâlnire cu primul ministru şi câţiva mi­niştri. Şi, ră­mânând în acelaşi ton, dacă Generalul putea povesti des­pre primirea sa triumfală de pe 18 mai la Universitatea din Bucureşti, în schimb primul-ministru se putea plânge de protes­tele de la Sorbona. A doua zi, duminică, a avut loc o întâlnire de lucru a câtorva membrii ai guvernului la Palatul Elysee în debutul căreia de Gaulle a făcut o remarcă care a marcat spiritele „Reforma, da! Dezordinea, nu!”«La reforme, oui! La chienlit, non!).

Ori, manifestaţiile din mai 1968 nu au fost o simplă răzmeriţă şi, prin implicaţiile lor, au schimbat într-un mod decisiv „faţa”, Franţa deschizând drumul unei liberalizării care este cu o jumătate de secol mai târziu subiect de controverse. Generalul nu avea cum înţelege transformarea profundă pe care lumea, deci şi Franţa, o suferise în anii ’60 şi care schimbase radical viziunea privind priorităţile sociale.

Pentru de Gaulle, vizita din Româ­nia încheia un demers de politică externă care mai cuprinsese şi Cehoslovacia, Polonia, Ungaria şi Bulgaria, prin care urmărea să creeze relaţii culturale, comerciale, tehnologice şi politice pentru a reunifica, dincolo de exis­tenţa celor două blocuri, Europa „de la Atlantic până la Urali”.

În faţa studenţilor de la Universitatea din Bucureşti de Gaulle reitera viziunea sa despre o Europă unită: „Ieri, ţara voastră, ameninţată în mod constant în însăşi substanţa sa, precum şi a mea, mereu în priză, confruntată cu cele mai dure rivalităţi, au făcut din originea lor latină cimentul unirii lor. Astăzi, ţările noastre sunt obligate să se susţină reciproc, pe de o parte pentru a rămâne ceea ce sunt, într-o Europă care se caută pe sine, ieşind din sis­temul de blocuri, pe de altă parte, pentru a valoriza ceea ce ambele au resurse umane şi eficacitate într-o lume în plină gestaţie, revenind împreună către aceleaşi izvoare din care s-au născut şi datorită cărora sufletele lor sunt surori”. Poate istoria Europei ar fi arătat altfel fără manifestaţiile din mai 1968, dar când politicienii nu sunt conştienţi de prăpastia care desparte părţi ale societăţii, aşa cum s-a întâmplat cu de Gaulle, şi nu reuşesc să creeze bazele celui mai larg consens societal cu putinţă, până şi cele mai generoase idei devin „vânare de vânt”.

http://www.bursa.ro/o-jumatate-de-secol-347122&s=editorial&articol=347122.html