În complexa „ecuaţie persană“, care a devenit de câteva săptămâni o prioritate a analizelor de politică externă, avem de-a face cu un amestec între factorii stabili, previzibili, pe de o parte, cei dinamici, mobili, pe de altă parte, şi cei relativ imprevizibili – care se pot dovedi decisivi, schimbând echilibrele de putere.

Un element stabil, ferm, care nu glisează de la o administraţie la alta, este poziţia Israelului, care consideră Iranul – bazându-se pe declaraţii explicite ale Teheranului, de altfel, nu pe speculaţii – un inamic major şi o ameninţare cu potenţial iminent; Israelul va folosi orice context internaţional pentru a vulnerabiliza un regim atât de ostil, va încerca să formeze alianţe şi să forţeze sancţiuni cât mai dure împotriva marii puteri şiite.

Un alt factor static în această ecuaţie este Arabia Saudită – o mare putere sunnită, alături de Turcia – care va pune umărul, la rândul său, în cadrul unui complicat joc regional şi confesional, la slăbirea regimului de la Teheran. Linia de falie dintre Arabia Saudită şi Iranul şiit, vechi duşmani regionali care îşi dispută influenţa în zonă, a fost reactivată odată cu primul atac revendicat de Statul Islamic în Iran, care a fost atribuit de către Teheran rivalului său sunnit. Cele două puteri îşi dispută preeminenta spirituală încă din al doilea secol islamic, iar ambiţiile Iranului de a fi exportator al modelului teocratic în regiune nu sunt deloc comode pentru casa Saud. Noul star al monarhiei, prinţul Mohammed bin Salman, a dovedit până acum un stil militaristic şi o tendinţă către ofensivă, care ar putea exacerba tensiunile din regiune. Lupta dintre cei doi rivali se poartă momentan printr-un război de tip proxy în Yemen, unde Arabia Saudită sprijină puterea oficială împotriva rebelilor Houthi, sprijiniţi de Iran, dar şi în Libanul condus de Hezbollah, unde saudiţii au încercat o politică de fortă pentru debarcarea prim-ministrului (omul lor, culmea!). În plus, Arabia Saudită a fost, alături de Israel, unul dintre cei mai vocali oponenţi ai acordului nuclear pe care preşedintele Obama l-a încheiat cu Iran, denunţând ineficienţa acestuia în a împiedica Iranul să obţină capabilităţi nucleare. De altfel, competiţia dintre cele două puteri, la nivel militar, arată că pentru Iran capabilităţile balistice reprezintă un avantaj strategic – cheltuielile militare uriaşe ale Arabiei Saudite (aproape 70 mld. dolari în 2017) nu pot fi egalate de Iran, de aceea politica de descurajare a acestuia în zonă se bazează pe capabilităţi balistice (Zolfaghar, Shahab), capitol la care au început insă şi saudiţii să recupereze.

Alianţa (ciudată sub raport civilizaţional, dacă ne gândim la principiile wahabbiste ale Riadului) între Arabia Saudită şi Statele Unite, este o moştenire păstrată cu conştiinciozitate din vremea lui Franklin D. Roosevelt, pe de o parte, şi a fondatorului monarhiei saudite, regele Abdulaziz, pe de altă parte. Preşedintele Trump a reconfirmat alinierea strategică cu saudiţii prin alegerea Riadului ca primă destinaţie diplomatică după preluarea mandatului; el i-a oferit sprijinul prinţului bin Salman într-o adevărată campanie a acestuia de intimidare în rândul rivalilor săi.

Citeste mai mult: adev.ro/pcke3d