Înainte de orice, ce este Intermarium? Căutarea termenului ne arată o iniţiativa est-europeană (cu origini poloneze, plecând chiar de la planul Piłsudski – vezi primul grafic de mai jos, în care cu verde este definită zona dintre Rusia şi Europa) gândită să creeze un spaţiu de cooperare în regiunea celor trei mari – Marea Baltică, Marea Neagră şi Marea Adriatică.

Acest spaţiu a fost mereu un tampon între civilizaţii şi, recent la scară istoriei, un spaţiu de confruntare geopolitică de amploare. Intermarium (sau Iniţiativa celor Trei Mari) a devenit recent un proiect concret, activat chiar de statele din formatul B9 (state din regiune, în frunte cu Polonia şi România) cu mize economice şi militare.

În ultimii doi ani, reuniunile acestui grup au avut loc mai întâi la Marea Adriatică (în Croaţia, în 2016), la Marea Baltică (în Polonia, anul trecut) şi vor continua cu întâlnirea de la Marea Neagră (în Bucureşti, la mijlocul lunii septembrie, anul acesta).

Ce este acest format, comparativ cu Grupul de la Vişegrad? Formatul Intermarium nu este comparabil nici cu Grupul de la Vişegrad şi nici cu Grupul de la Craiova (România, Serbia, Bulgaria, Grecia), pentru că nu a avut în vedere poziţionări geopolitice, ci mai degrabă economice. Cel puţin aşa a fost în primă instanţă. Ulterior, Intermarium a devenit o formă de organizare a statelor din regiune, prin care acestea, cu sprijinul direct al SUA, cooperează pentru întărirea flancului estic al NATO, îmbunătăţindu-şi capacitatea de reacţie economică şi militară, în caz de nevoie.

De ce ar trebui să ne pese? Lista argumentelor este lungă, dar poate fi rezumată la câteva motive:

Mai întâi, pentru că acest proiect înseamnă dialog şi cooperare între statele care, în prezent, se află la mijloc, între mizele Occidentului şi mizele Orientului; relaţiile cu marile puteri vin şi pleacă, geografia însă nu se schimbă la fel de uşor – iar poziţia noastră pe această linie nu se va schimba. Această linie verde de la Baltice şi până spre Balcani rămâne aici, şi nu poate fi înlocuită de nimic.

Apoi, pentru că asistăm la o intensificare a presiunilor de toate felurile în relaţia NATO vs Rusia, iar noi, că ţară, acoperim o bună parte din graniţa estică a NATO. A avut loc un Summit NATO în care s-a vorbit mai mult decât oricând de înarmare în regiune, de o creştere a prezenţei militare NATO în Marea Neagră, ca urmare a presiunilor militare, economice şi hibride tot mai mari dinspre Est. Sunt tot mai multe confruntări între blocuri, iar România este tot mai des martor la episoade pe care le credeam apuse, în care forţele aeriene ruseşti se intersectează cu cele aliate în zona Marii Negre, adică în proximitatea teritoriului său.

În fine, pentru că statele din regiune (inclusiv România) nu se mai pot baza doar pe acţiunea coordonată a ţărilor occidentale, mai ales că acestea din urmă au propriile lor probleme (SUA şi Europa nu mai acţionează unitar – militar sunt parte din aceeaşi tabără, dar economic există mereu, aşa cum subliniază analişti precum George Friedman, tentaţia unirii capitalului şi tehnologiei germane cu resursele energetice ruseşti, pentru a crea concurente economice la forţă americană). Uniunea Europeană, că instituţie şi că model de integrare, este expusă multor probleme, Brexit fiind doar una dintre ele. Pot statele europene să garanteze ţărilor din Est că sunt la fel de determinate că oricând să asigure graniţele estice? Mi-e greu să cred că cineva mai poate oferi garanţiile care păreau sigure acum 10-15 ani.

Citeste mai mult: adev.ro/pehg5b