România. Contexte istorico-politice

1. La 1877, România devenea de facto independentă. Singurul lucru de care mai era nevoie era ca și Marile Puteri să-i recunoască independența.

Problema era însă că la 1866 România își dăduse o constituție prin care etnicilor evrei de pe teritoriul ei le erau interzise explicit drepturile politice – lucru care Marilor Puteri li se părea intolerabil.

Până și otomanii erau îngroziți. Veneau la români și-i întrebau: „Bre, dar cât ați fost în imperiu, nu aveau toate etniile și religiile drepturi? Dacă voi v-ați bucurat de libertate, de ce o refuzați acum altora?”

Toate lamentațiile occidentalilor și ale otomanilor erau constant ignorate de elita politică românească, obsedată de naționalism etnic. Ba mai mult, erau privite ca dovada unui complot antiromânesc, coordonat din umbră de evrei.

Până după războiul ruso-turc, când occidentalii, a căror putere de negociere a crescut brusc, le-au zis liderilor români: „Dacă nu anulați porcăria asta, nu vă recunoaștem independența.”

A urmat scandalul, în care liberalii și conservatorii se acuzau reciproc de trădarea românismului. Brătianu și Kogălniceanu au mers la Congresul de la Berlin, unde au ținut un discurs halucinant, în stilul lui Vadim Tudor. Occidentalii, complet neobișnuiți încă cu discursul naționalismului etnic, au fost șocați, n-au înțeles nimic.

Singura concluzie la care au ajuns a fost că românii vor de fapt mai multe teritorii. Așa că s-au dus la ruși și le-au zis „Mai dați-le ceva din Dobrogea, credem că sunt nemulțumiți cu cât au primit, altfel nu ne explicăm reacția lor”. Rușii au zis „Bine, le dăm și Mangalia, acum o să aibă două porturi la Marea Neagră, ar trebui să le convină”.

După care s-au întors la români și le-au spus „Uite, o să primiți și Mangalia, acum e în regulă? Renunțați la porcăria aia ca să putem, în fine, să vă recunoaștem și noi independența?”.

Spre surprinderea lor, Brătianu și Kogălniceanu au continuat cu țărișoara, cu neamul, cu dreptul sângelui, cu ficțiuni istorice – pe scurt, cu tot arsenalul retoric al naționalismului etnic.

Spre cinstea lor, occidentalii s-au ținut tari. Congresul de la Berlin s-a încheiat cu recunoașterea condiționată a independenței României (care, cu două porturi proaspăt obținute la Marea Neagră – Constanța și Mangalia – devenea putere regională) – doar din momentul în care evreii locuitori pe teritoriul României vor primi drepturi politice.

În țară, scandalul ajunsese la paroxism – dar în 1881, după o cosmetizare a constituției și după o mită substanțială acordată Prusiei (cel mai grav scandal de corupție din epocă), României i-a fost, în fine, recunoscută independența.

La noi, Brătianu și Kogălniceanu sunt tratați până azi ca părinți fondatori. În occident, presupunând că cineva i-ar băga în seamă, ar fi tratați cel mult ca niște precursori exotici ai lui Hitler, ca exemple de „așa nu”.

2. După primul război mondial, România obține Transilvania (nu și Basarabia, în ciuda propagandei oficiale în vigoare până azi). Noile ei granițe trebuie recunoscute printr-un tratat internațional.

Occidentalii prind din nou momentul și revin cu cererea de la 1878, reformulând-o: „Dacă nu acordați cetățenie și drepturi egale locuitorilor voștri evrei, nu vă recunoaștem noile granițe – mai ales că nu prea ne-ați fost de mare ajutor în război”.

De data asta românii schimbă complet constituția, pe care o reformulează în termenii naționalismului civic, așa încât toți locuitorii devin cetățeni, cu drepturi civile și politice egale. (Toți locuitorii mai puțin femeile, care continuă să fie excluse din categoria cetățenilor; ar fi fost prea frumos ca România să ajungă să respecte integral standardele occidentale.)

Lucrurile însă nu durează. Odată cu ascensiunea fascismului, și mai ales după ce Hitler devine cancelarul Germaniei, România revine la starea ei naturală. Guverne succesive (începând cu un guvern liberal) revin din ce în ce mai apăsat la politica de restrângere a drepturilor politice a etnicilor neromâni (în primul rând a evreilor) – iar în 1940 România devine aliat oficial al Germaniei naziste și al Italiei fasciste.

Respectarea standardelor democratice occidentale a durat mai puțin de 15 ani.

3. Istoricește, România s-a dovedit o țară care acceptă cu greu standardele occidentale. Și le însușește doar sub presiune uriașă, și renunță la ele imediat ce contextul politic pare să-i permită asta.

Acum, contextul politic pare defavorabil democrației. Asta e tot ce am de spus.

https://www.facebook.com/sorin.cucerai/posts/10156189809217644