Ioan Stanomir scrie pe site-ul marginaliaetc.ro că: „După trei decenii, statul român (…) îşi priveşte cetăţenii ca pe o masă amorfă, al cărei rol nu poate fi altul decât acela de a oferi temelia bugetară a privilegiilor unei elite”. Considerația e prilejuită de recenta tragedie petrecută la spitalul de urgență Floreasca, unde o pacientă a suferit arsuri în sala de operație și ulterior a decedat. S-ar părea că, la treizeci de ani de la căderea lui Ceaușescu, fotografia României e aproape aceeași, „dominată de continuitatea culorilor şi a contururilor. Dincolo de mutaţiile produse, ceva durează, neschimbat şi aparent imposibil de înlăturat: statul român”, care trebuie reformat. Deocamdată, „supravieţuirea acestui stat inept şi adeseori criminal prin neglijenţă şi iresponsabilitate este cel mai mare pericol la adresa identităţii noastre occidentale”.

Pe același site, Alexandru Lăzescu discută despre decalajul creat între viziunea strategică a Uniunii Europene și realitatea momentului. Uniunea s-a definit mai mereu, cu mândrie, ca o „Softpower Superpower, ceea scoate în evidență faptul că „abordarea de acolo «multilateralistă», cu accentul pus pe negocieri și soluții legaliste, diplomatice, este calea corectă, nu (se sugera) linia aventuristă şi mai dură a Statelor Unite. Suna bine, dar ca discuții pe la seminarii, workshopuri sau la «studii europene»”, spune Lăzescu.