Mesaj pe Facebook:

Cu ce să vă servesc?

M-a mușcat șarpele de inimă să merg aseară la spectacolul ăsta. Piesă scrisă de Pascal Bruckner, inspirată de teatrul ionescian, Maia Morgenstern, Rodica Mandache, regie de Chris Simion – ce-ar putea să fie rău?, mi-am zis.

Totul. Ăsta e răspunsul corect: totul ar putea să fie rău. Și nu doar că ar putea fi, ci chiar e. Să le iau pe rând.

1. Piesa lui Bruckner. Pare scrisă de un adolescent care încearcă din răsputeri să dea senzația că e subtil și profund în speranța că o va cuceri pe Georgiana la bairam.

N-o s-o cucerească niciodată, vă zic, oricine-ar fi Georgiana. E degeaba. Piesa e infernal de proastă.

Cât despre ionescianismul ei, nenorocitul ăla de PR care-a scris chestia asta pe care acum o repetă toți ar trebui linșat în piața publică. Nu există absolut nicio legătură între ridicolul forțat și superficial al lui Bruckner și absurdul lui Eugen Ionescu. Niciuna, nici măcar din întâmplare.

2. Maia Morgenstern. A devenit suma propriilor ei clișee aplicate în orb. Auto-pastișă mecanică. Știți povestea aia că dacă o maimuță ar bate continuu la mașină timp de câteva milioane de ani, ar compune din întâmplare și un sonet de Shakespeare? Ei, la fel și Maia Morgenstern, doar că n-a avut la dispoziție câteva milioane de ani ci doar o oră și jumătate, așa că sonetul n-a apărut.

3. Rodica Mandache. A piuit pe scenă. Pe cuvânt, asta a făcut tot spectacolul: a piuit.

4. Chris Simion. Nu pricep de ce pretinde că e regizor. Nu spun că regizor bun sau prost, ci regizor pur și simplu, adică un om capabil să regizeze cumva, oricum, o piesă de teatru.

Piesa se vrea oarecum avangardistă. Ei bine, singurul element presupus avangardist în regia spectacolului a fost proiecția unor fragmente din The Wall al lui Pink Floyd. Nici măcar nu știu dacă cineva a plătit copyright pe fragmentele alea, dar nici nu mai contează. Pentru că fragmentele n-aveau oricum nicio legătură cu piesa. Și, cum să vă spun, în 2020 nu mai ai cum să fii avangardist cu scene din The Wall. Dar atât s-a putut, na.

Ca să pună capac la toate, Chris n-a vrut doar să regizeze (nimeni nu știe de ce), a vrut să și joace în spectacol. Iar dacă la regie nu se pricepe deloc, la actorie lucrurile stau de un milion de ori mai rău. Adică, pe cuvânt, Chris Simion reușește să-și bată propriile recorduri de incompetență. Ceea ce bănuiesc că e o performanță, dar nu una pentru care să merite să și plătești ca s-o vezi.

Cum să vă spu eu cât mai simplu cu putință? Ca regizor, Chris Simion e exact ca Elaine (din Seinfeld) dansând. Ca actriță, e încă și mai rău. E suficient s-o vezi jucând 5 minute și rămâi cu traume severe pentru tot restul vieții.

5. Publicul. După o oră și jumătate de nonsens, de stupiditate afectată (sau piuită, după caz) și de neprofesionalism generalizat, publicul s-a ridicat în picioare și a aplaudat frenetic. Pe cuvânt, a fost înspăimântător.

Ăsta e nivelul publicului de teatru de la noi. Și atunci probabil că doar asta merită să vadă.