de Silviu CERNA

Prin declararea stării de urgență ca urmare a pandemiei de coronaviroză (COVID-19), în România a fost reglementată posibilitatea plafonării unor preţuri (medicamente și aparatură medicală, alimente de strictă necesitate și servicii de utilitate publică: energie electrică și termică, gaze, alimentare cu apă, salubritate, carburanți etc.). Această practică, preconizată și în alte țări, a fost utilizată pe scară largă în economia planificată, în care aproape toate prețurile erau fixate de stat fără nici o legătură cu cererea și oferta. Consecințele pe termen lung au fost imposibilitatea calculului economic rațional, risipa de resurse și penuria generalizată de bunuri. În plan politic, lipsurile de tot felul, în special de bunuri alimentare, foametea, frigul din case din ultimii ani de regim ceauşist etc., au alimentat starea de nemulţumire a populaţiei, care, în decembrie 1989, a ieşit în stradă în marile oraşe şi a răsturnat comunismul.

Prin definiție, preţul este suma de bani pe care cumpărătorul o plătește vânzătorului în
schimbul unui bun sau al unui serviciu. În cazul în care tranzacţia are loc realmente, preţul
este numit uneori „preţ la vedere”. Există însă şi alte tipuri de preţuri. Unele, cum ar fi „preţul
marginal”, sunt teoretice. Altele sunt legate de momentul unei tranzacţii potenţiale sau de
situaţia relativă a cumpărătorului şi vânzătorului: preţ la termen, preţ fixat de una din părţi (price setter) şi suportat (acceptat) de cealaltă (price taker), preţ de ofertă, preţ al unei asigurări sau al unei opţiuni (primă), preț al acțiunilor sau obligațiunilor (curs), preț al monedei străine (curs de schimb) etc. Totuşi, toate preţurile sunt legate într-un mod sau altul de preţul la vedere.[1]

De obicei, atunci când vorbesc despre preţ, economiştii au în vedere „preţul de echilibru”, adică preţul la care cantitatea de bunuri sau de servicii de un anumit fel, oferită spre vânzare pe o anumită piață de către toţi vânzătorii, este egală cu cantitatea cerută de toţi cumpărătorii. În general, în știința economică se presupune că creşterea preţului determină reducerea cererii şi creşterea ofertei – și invers.

Deoarece cererea şi oferta sunt variabile economice dinamice, preţul de echilibru al pieţei nu este o mărime fixă. De exemplu, dacă, dintr-un motiv sau altul, cumpărătorii doresc să consume o cantitate mai mare dintr-un anumit bun şi sunt dispuşi să plătească pentru aceasta o sumă de bani mai mare, preţul de echilibru al pieţei va creşte. La rândul său, oferta se poate reduce ca urmare, de exemplu, a deciziilor producătorilor de a produce unele bunuri în cantități mai mici, a condiţiilor climaterice nefavorabile, a distrugerilor provocate de războaie, revolte, revoluţii, cataclisme naturale, oprirea producției ca urmare a unei pandemii etc. Preţul de echilibru poate creşte, respectiv se poate reduce ca urmare a variaţiilor cererii sau ale ofertei provocate de toți acești factori, precum și mulți alții, cum ar fi: imperfecţiuni ale pieţei (monopol, oligopol, penurie, piaţă neagră etc.), constrângeri legale (preţuri impuse de stat sau „administrative”, raționalizarea consumului unor produse, autorizații de producție sau de consum, licențe etc.), tehnică de tranzacționare (cu amănuntul, cu ridicata, la bursă) și lista poate continua.

Noţiunea de ”preţ” este strâns legată de conceptul de ”valoare”. Acesta concept, fundamental în teoria economică, a apărut istoric pentru a desemna dimensiunea obiectivă a preţului: dat fiind caracterul extrem de variabil al preţului, mulţi filozofi şi economişti (Platon, Aristotel, Smith, Ricardo, Hegel, Marx etc.) au considerat că preţul este expresia exterioară a unei esenţe relativ constante, numită „valoare”.

După Smith, preţul diferă de „valoarea reală”, deoarece depinde de valoarea banilor, care este variabilă. Ricardo consideră că „preţul real” corespunde cantităţii de muncă încorporate în marfă, însă constată că „preţul curent” depinde de cerere şi ofertă; totuşi, preţul curent tinde să se apropie de preţul natural. La Marx, echilibrul între cerere şi ofertă tinde să se stabilească, de asemenea, în jurul valorii muncii încorporate în marfă. După Mises, nu există o valoare abstractă, ci doar acte specifice de evaluare. Banii măsoară doar prețurile obiective (raporturile de schimb), ceea ce nu este însă același lucru cu a spune că banii măsoară valoarea, care este subiectivă. Conform altor autori, preţurile se pot stabili prin mimetism, nu în funcţie de munca încorporată sau de utilitate. În fine, unii economişti consideră că un anumit rol în formarea preţurilor joacă sau ar trebui să joace instituţiile, şi anume prin luarea în considerare a utilităţii sociale a bunurilor sau serviciilor respective.

Importanţa sistemului de preţuri libere a fost evidenţiată mai ales de economiştii din anii 1920-1930. În acea perioadă, în literatura economică a avut loc o aprinsă controversă cu privire la problema calculului şi deciziei economice, care i-a opus pe reprezentanţii şcolii austriece de economie (Mises, Hayek) şi adepţii „socialismului de piaţă” (Lange, Lerner). După Mises, sistemul de preţuri libere este singurul mijloc de coordonare a acţiunilor milioanelor de indivizi care formează economia unei ţări şi singurul mijloc de calcul şi de decizie economică raţională. Hayek a dezvoltat această idee, evidenţiind rolul preţurilor ca vector de transmisie a informaţiilor disponibile către toţi indivizii realmente interesaţi. Aceste idei au fost rezumate apoi de către Friedman, care a arătat că sistemul de preţuri libere îndeplineşte trei funcţii esenţiale pentru o economie bazată pe proprietatea privată şi libertatea schimbului: 1) transmiterea informaţiei cu privire la cerere şi ofertă; 2) stimularea producătorilor să se orienteze spre sectoarele cu preţuri ridicate şi, în modul acesta, să acţioneze în direcţia restabilirii echilibrului între cerere şi ofertă; 3) repartizarea veniturilor.

În economia planificată, preţurile nu au același rol, deoarece deciziile economice nu se iau aici în funcţie de preţuri, ci de obiectivele planului. Banii şi preţurile există şi în comunism (după o perioadă în care s-a încercat renunţarea la aceste „elemente burgheze”, cunoscută sub denumirea de ”comunism de război”: 1917-1921, URSS), însă aproape toate preţurile sunt fixate de stat la un nivel pe care propaganda îl declară ca fiind ”ştiinţific”; totuşi, aceste preţuri „ştiinţifice” nu sunt avute în vedere în deciziile de alocare a factorilor sau de stabilire a obiectivelor de producţie, care sunt luate de organele de planificare în funcţie de considerente politice, sociale, ideologice, ”indicaţii preţioase ale marelui conducător” etc. Cererea și oferta sunt stabilite în termeni fizici printr-un sistem de balanțe materiale, elaborate de organismul de planificare central, repartizate sub formă de sarcini de plan la nivel de întreprindere și transpuse, eventual, în contracte încheiate între întreprinderi. În aceste condiții, în loc să încerce să maximizeze profitul, aşa cum procedează întreprinzătorii în economia de piaţă, directorii întreprinderilor comuniste caută să obţină cât mai multe materii prime şi materiale, respectiv să primească sarcini de producţie cât mai mici, deoarece, în modul acesta, ei îşi îndeplinesc mai uşor planul, îşi păstrează funcţiile (şi avantajele care decurg din acestea), sunt promovaţi pe scară ierarhică etc. Într-un mod sau altul, toți acești factori fac ca economia comunistă să existe şi să funcţioneze pe considerente de putere, nu economice (i.e. raportul cost/beneficiu). Consecinţa este o uriaşă risipă de resurse materiale şi umane și lipsa unor produse de primă necesitate, în special de bunuri alimentare, ceea ce a dus în final la prăbuşirea comunismului ca regim politic.

Deoarece preţurile sunt fixe şi nu-şi pot exercita rolul reglator specific, forma vizibilă în care se manifestă această caracteristică esenţială a sistemului economic comunist este coexistenţa lipsei unor bunuri cu formarea unor stocuri de bunuri care nu servesc la nimic. Cu alte cuvinte, inflaţia şi deflaţia sunt ascunse, nu eliminate. Astfel, dacă preţurile cu amănuntul fixate de stat sunt mai mici decât utilitatea pe care bunurile de consum respective o au pentru consumatori, apare penuria de bunuri (cozi, vânzare pe pile, piaţă neagră etc. ); în caz contrar, se formează stocuri „supranormative”, produse „greu vandabile”, „fără desfacere asigurată” etc. Pentru a limita fenomenele sociale negative rezultate de aici (specula, stocarea de produse alimentare, vânzarea la suprapreţ, furturi etc.) şi a atenua starea de nemulţumire a populaţiei, autorităţile raţionalizează consumul (cartele, repartiţii, distribuire de bunuri pe bază de buletin etc.), reprimă penal încălcarea reglementărilor (depăşirea preţurilor de mercurial, vânzarea produsele alimentare peste cantităţile stabilite de autorităţi, tăierea animalelor din gospodăria proprie) etc. Stabilirea „ştiinţifică” a preţurilor duce, aşadar, nu la dispariţia inflaţiei, care este doar „ascunsă” (reprimată), ci la apariţia a ceea ce eminentul economist maghiar J. Kornai a numit ”economie de penurie”.

În anumite situaţii excepţionale (de exemplu, război), statele necomuniste au recurs şi ele
la controlul preţurilor (sau cel puţin al preţurilor anumitor produse), respectiv la influenţarea cererii sau ofertei (protecţionism, subvenţii etc.). De fapt, libertatea totală a preţurilor este rar
întâlnită chiar şi în economiile cele mai libere, în principal din cauza impactului fiscalităţii, a legislaţiei antidumping, a subvenţiilor, clauzelor de indexare din contractele colective de muncă etc.

În general, efectele măsurilor de acest gen sunt asemănătoare cu cele ale stabilirii
„ştiinţifice” a preţurilor în economia planificată, evident, fără să fi atins vreodată amploarea, persistenţa şi duritatea fenomenelor similare din ţările comuniste. Obiectivul fixării de către stat a preţurilor în economia de piață este, de regulă, garantarea unui anumit venit producătorilor; mai rar, obiectivul poate fi limitarea sau raţionalizarea consumului. În cazul bunurilor considerate de primă necesitate – îndeosebi alimente şi locuinţe -, fixarea administrativă a preţurilor urmăreşte un obiectiv contrar: crearea posibilităţii ca utilizatorii să aibă acces la bunurile respective.

Comparativ cu piaţa pe care preţurile se formează în mod liber, iar cererea şi oferta ajung să se echilibreze prin interacțiunea lor cu prețurile, fixarea preţurilor de către stat crează două genuri de situaţii, în funcţie de modul în care se situează preţul stabilit de autorităţi în raport cu preţul de echilibru.

Astfel, în cazul în care preţul fixat de autorităţi este mai mic decât preţul de echilibru, cumpărătorii realizează, evident, un câştig. Există, însă, o serie de costuri, care trebuiesc avute în vedere în judecarea eficacităţii globale a acestei practici. În principal, aceste costuri sunt:

– a) cheltuielile suplimentare pe care trebuie să le facă statul pentru a impune preţul stabilit de el, respectiv cheltuielile pe care trebuie să le suporte agenţii economici pentru a eluda acest preţ, fie în mod legal, prin exploatarea lacunelor legislaţiei, fie ilegal;

– b) distrugerea propriu-zisă de bunuri (surplusul), prin reducerea cantităţii de bunuri vândute şi creşterea stocurilor, care se învechesc, degradează etc.;

– c) efectul redistributiv, care constă în transferul veniturilor de la producătorii rămași pe piaţă la consumatori;

– d) apariţia pieţei negre şi a modalităţilor alternative de distribuire a bunurilor: cozi, cartele, reglementări complexe şi proceduri complicate de aplicare birocratică sau judiciară a reglementărilor respective, însoţite de întreg cortegiul lor de consecinţe negative (corupţie, discriminare, birocraţie etc.);

– e) tendinţa de a adopta în permanență noi şi noi reglementări (pentru reprimarea pieţei negre, extinderea controlului preţurilor pe pieţele altor bunuri asemănătoare, instituirea obligaţiei de a continua producția în pofida pierderilor, respectiv a obligației de a limita consumul), care agravează toate problemele deja menţionate.

Aceaste costuri, suportate de unii agenţi economici, constituie venituri pentru alţii, ceea ce face ca fixarea de către stat a unor preţuri mai mici decât preţul de echilibru al pieţei să împartă populaţia în trei categorii: 1) indivizi care câştigă (consumatorii care reuşesc să ajungă la bunuri); 2) indivizi care pierd relativ puţin (producătorii care sunt în măsură să continue producţia şi care realizează în continuare un anumit profit, deşi mai mic decât într-o piaţă liberă); 3) indivizii care pierd relativ mult (producătorii şi consumatorii învinşi de forţele pieţei, obligaţi să producă în pierdere, respectiv să renunţe la consumul bunurilor respective). Inutil de adăugat că, în modul acesta, divizarea societății crește, iar solidaritatea socială invocată pentru justificarea plafonării prețurilor devine o vorbă în vânt.

În cazul în care preţul fixat de autorităţi este mai mare decât preţul de echilibru al pieţei,
efectele de genul celor menţionate nu lipsesc, însă sunt mai puţin vizibile. Într-un mod sau
altul, ele sunt legate de câştigul suplimentar pe care îl realizează, de această dată, producătorii. Aceast câştig provine din faptul că, din cauza preţului mai mare, fixat de stat, cumpărătorii sunt nevoiţi să plătească mai mult şi, deci, să-şi diminueze consumul.

Avantajele controlului preţurilor pentru cei care beneficiază de ele sunt vizibile şi adesea foarte importante, în timp ce dezvantajele sunt mai puţin evidente şi suportate de oameni a căror părere contează mai puţin (din cauză că sunt puţin numeroşi şi, deci, mai puţin importanţi din punct de vedere electoral), de oameni care nu sunt conştienţi de aceste inconveniente, ori nu se raportează la piaţa liberă, ci la situaţia cea mai favorabilă pentru ei înşişi (de exemplu, pe un locatar nu-l interesează faptul că un preţ de echilibru al pieţei imobiliare ar putea să stimuleze construcţia de locuinţe şi, deci, reducerea preţului acestora, ci doar faptul că el însuşi obţine o locuinţă ieftină).

În definitiv, ca întotdeauna în economie, avantajele şi dezavantajele revin unor indivizi diferiţi, și anume celor care beneficiază primii de consecințele favorabile ale unei măsuri de politică economică, înainte ca efectele negative ale acesteia să se generalizeze la nivelul întregii economii și, eventual, să o blocheze. Cu toate acestea, criteriile de justiţie socială adoptate de o anumită comunitate pot permite ca, deși, pe ansamblu, bunăstarea socială se reduce, unii indivizi să se bucure de o creștere a bunăstării lor personale, în funcţie de importanţa pe care autorităţile o acordă diverselor grupuri sociale (de exemplu, este preferabil ca avantajele să revină susţinătorilor politici, iar dezavantajele, adversarilor). Din această cauză, autorităţile sunt adesea favorabile controlului preţurilor, în special la produsele alimentare de bază sau în perioade de criză.

În prezent, toate aceste fenomene sunt amplu studiate de economişti, care, în general, le consideră ca fiind „căutare de rente” (rent-seeking) sau ceea ce în limba română s-ar traduce literar prin ,,căutare de profit direct neproductiv” (directly unproductive profits seeking activities), adică profit obținut dintr-o activitate cu caracter neproductiv în mod direct. Este vorba, deci, despre activități neproductive în sens social, deoarece acestea aduc profit sau venituri indivizilor care le desfășoară, însă nu creează bunăstare pentru restul societăţii.

În acest cadru, principala caracteristică a teoriei economice moderne este diminuarea semnificativă a forţei argumentelor în favoarea fixării preţurilor şi revoluţionarea modului tradiţional de înţelegere a meritelor relative ale sistemului de preţuri libere versus fixarea preţurilor.

Una din concluziile majore care rezultă din literatură este că în orice tranzacţie preţul rezultă dintr-o alegere: el este criteriul în funcţie de care una din părţi preferă să renunţe la ceea ce are pentru a obţine ceea ce posedă cealaltă parte (do ut des). Or, această alegere depinde de nevoi, dorinţe, proiecte, planurile de acţiune pe termen scurt şi pe termen lung ale fiecărui partener, precum şi de caracteristicile specifice ale mediului în care se află fiecare agent, de resurse, idei, factori de producţie, structuri instituţionale etc. Fiecare opţiune ţine seama de toate aceste informaţii deţinute pe plan local de fiecare agent.

Aspectul important al funcţionării economiei de piaţă este că, de la o tranzacţie la alta, aceste decizii se intercondiţionează. Deciziile din ”aval” depind de deciziile deja luate în ”amonte”. Fiecare agent economic, A, cunoaşte preţul la care B acceptă să-i vândă o anumită
marfă, însă acest preţ depinde de un consimțământ la care s-a ajuns anterior între B şi C. La rândul său, C nu acceptă să-și vândă marfa la un anumit preţ decât dacă el însuşi a obţinut factorii de producţie necesari pentru producerea bunului respectiv la un preţ negociat cu D ş.a.m.d. Acest rol succesiv este jucat de informaţiile specifice pe care le au la nivel local diverşi agenţi economici, care constituie factori determinanţi importanți ai tranzacţiilor pe care fiecare dintre ei le efectuează: preferinţele, nevoile, dorinţele, proiectele, condiţiile de mediu etc., ale lui A şi B, iar, anterior, ale lui B şi C, C şi D ș.a.m.d. După cum arată Hayek, în modul acesta, canalul preţurilor ”încorporează” din aproape în aproape toate aceste informaţii, care, iniţial, erau extrem de dispersate în economie și societate. Preţul din fiecare tranzacţie înregistrează informaţia cu privire la împrejurările în care au avut loc tranzacţiile anterioare, constituind o informaţie nouă cu privire la considerentele particulare care i-au determinat pe participanții la tranzacţia respectivă să practice acest preţ și nu altul; această nouă informaţie se adaugă la cele vechi, astfel încât formarea pe piață a unui anumit preţ este deopotrivă o transmitere de informaţie şi o sporire a informaţiei vehiculate.

Desigur, observă Hayek, această informaţie este esenţialmente incompletă şi abstractă. Ea nu spune nimic în mod explicit cu privire la împrejurările singulare pe care le cunoaşte
fiecare agent economic din ”amontele” lanţului în momentul în care ia decizia constitutivă a
actului economic pe care el îl săvârșește (a vinde sau a cumpăra). Nimeni nu ştie de ce, la un moment dat, un bun este mai mult sau mai puţin cerut sau oferit pe piață, adică devine mai scump sau mai ieftin în termeni monetari; lumea știe doar că acest bun este mai scump sau mai ieftin, iar unii indivizi pot intui sau afla că aceasta este consecința a ceva ce ce s-a petrecut în verigile anterioare ale lanţului.

Cu toate acestea, informaţia vagă și incompletă transmisă de preţuri este tocmai aceea de care fiecare agent economic are nevoie în practică. Într-adevăr, el trebuie să ştie dacă,
vânzând un produs sau cumpărând un mijloc de producţie, va face profit – condiţie esenţială
pentru menţinerea sa în circuitul economic. Or, preţurile îi dau toate informaţiile necesare
pentru a răspunde la această întrebare. Astfel, atunci când ia decizia microeconomică să cumpere
sau să nu cumpere, să vândă sau să nu vândă, să cumpere acum pentru a vinde mai târziu ș.a.m.d., pentru un agent economic (nu și pentru un economist) este puţin important să cunoască toate sutele și miile de cauze care au făcut ca bunul respectiv să fie mai scump sau mai ieftin. Şi, de fapt, indiferent de interesul său real pentru modificările mediului economic şi pentru starea de spirit a partenerilor săi, el ar fi covârşit de aceste informaţii, dacă acestea i-ar putea parveni realmente. După cum spune Hayek, mintea omului nu este, evident, atât de ”mare” pentru a recepta şi înţelege tot ceea ce poate exista într-o comunitate umană de zeci, sute, mii şi milioane de indivizi, ale căror universuri mentale – tot atât de numeroase şi de îndepărtate unele de altele ca stelele din univers – reprezintă o lume de gânduri care scapă total înţelegerii şi memoriei unui singur om. Ceea ce contează este, deci, ca agentul economic să ştie doar dacă bunul sau serviciul care îi este oferit lui pe piaţă este prea scump sau prea ieftin pentru a-l cumpăra, deoarece intenţionează să-l folosească pentru consumul propriu, ori dacă un bun sau serviciu se vinde pe piaţă la un preţ suficient de mare pentru ca el să fie interesat să-l producă. Această idee este exprimată de Hayek prin afirmaţia că informaţia transmisă prin preţ este ”codificată”. Informaţia codificată transmisă prin preț, esenţialmente sumară şi abstractă, este totuşi o veritabilă cunoaştere obiectivă a realităţii: dacă împrejurările singulare din verigile anterioare ale lanţului ar fi fost altele, bunul ar fi fost oferit sau ar fi putut fi oferit la un alt preţ. Cu alte cuvinte, indiferent dacă preţul unei materii prime creşte din cauză că rezervele naturale se epuizează, deoarece a avut loc o revoluţie politică în ţara producătoare, iar noua putere a naţionalizat producţia, ori pentru că statele producătoare s-au înţeles să-şi majoreze redevenţele etc., în ultima verigă a lanţului are loc creşterea preţului materiei prime respective, iar această informaţie este per se suficientă pentru ca utilizatorul acestei materii prime să reacţioneze în mod adecvat, adică să- şi majoreze propriul său preţ, să-şi reducă producţia, să schimbe materia primă de bază, să modifice procesul tehnologic sau chiar să renunţe să mai producă propriul său bun sau serviciu.

Sistemul de comunicaţie (Hayek îl numeşte de ”telecomunicaţie”) constituit de preţuri,
are, deci, un aspect paradoxal, deoarece transmite o informaţie esenţialmente sumară,
abstractă şi codificată, care are însă o mare importanţă tocmai din cauza caracterului său
sintetic și relevant. Împreună cu sistemul de drept, sistemul de preţuri permite rezolvarea celei mai redutabile probleme cu care se confruntă orice colectivitate umană care vrea să organizeze o diviziune a muncii dincolo de o anumită scară, şi anume problema complexităţii sociale. Prin acţiunea conjugată a acestor două sisteme – sistemul de preţuri şi sistemul de drept –, piaţa devine ordine, nu haos. Ca urmare, trebuie să ne întrebăm dacă perturbarea acestei ordini complexe prin măsuri ca cea menționată la începutul acestui articol nu este mai periculoasă decât însăși problema pe care vrea să o rezolve.

[1]-Pentru o prezentare mai amplă a pluralității prețurilor și a legăturilor dintre ele, a se vedea și lucrarea autorului: Preţul de piaţă: ordine, nu haos, Ziarul Financiar, 12.09.2016, https://www.zf.ro/opinii/pretul-de-piata-ordine-nu-haos-15695369