de Cristian Grosu

Începând de mâine, 21 aprilie 2020, trio-ul Tătaru-Arafat-Vela ar trebui să renunțe – cu un anunț explicit făcut de însuși premierul Orban – la jumătate din timpul aparițiilor publice pe rapoartele privind epidemia Covid.

Cealaltă jumătate din timpul de comunicare al guvernului trebuie cedată celei de-a doua comisii privind criza Covid, celălalt trio: ministrul Fondurilor Europene – Ministrul Economiei – Ministrul Transporturilor. Din când în când, în cadru ar trebui să apară, răzleț, fie fizionomia ministrului Cîțu, fie a dlui Oros, de la Agricultură.

Exact cum o face trio-ul pe dimensiunea medicală a crizei, trebuie să o facă și noul Comandament de criză economică: cifre de pe o zi pe alta, rapoarte fierbinți, breaking-news-uri, proiecte cu cerneala semnăturilor încă neuscată, ”ventilatoare”, contracte, ”vaccinuri”, echipe gata de acțiune ca ambulanțele Smurd, finanțări intempestive.

Asta pentru că moartea economiei și contagiunea istorică a inactivității (activitatea economică n-a încetat nici măcar în război!) au nevoie de de tot atâta atenție precum oamenii ajunși la ATI sau la morgă.

Mâine, 21 aprilie, Dacia își începe reluarea activității – cu 450 de salariați – urmând ca pe 4 mai să dea drumul la toată ”instalația”. Aprecierile din zona medicală dau începerea școlii undeva pe la mijlocul lunii mai. În mai puțin de o lună și jumătate lumea ar trebui să se pregătească de reintrare în activitate.

Până atunci, însă, guvernul trebuie să deseneze o hartă de navigare prin ”minunata lume nouă” în care intrăm.

Nicio iluzie: suntem pe cont propriu

Cifrele spectaculoase privind sumele de sprijin pentru relansarea economiilor, pe care le aruncă toată lumea – de la guvernele naționale la Comisia Europeană – nu înseamnă încă nimic,

în fața UE stau două uriașe provocări care vor absorbi toată energia politică și economică a uniunii:

prima constă în apărarea monedei euro. Franța (a doua economie) anunță un wishful thinking de minus 8%; Italia (locul 3) nici nu mai calculează, oricum e cu 2 cifre… ; Spania (locul 4) anunță și ea 2 cifre, minus 12,5%, la care se adaugă deficitele celorlalți din eurozonă care se învârt pe lângă masă – fiecare cu aportul său negativ și cu inflația sa.

A doua provocare este gestiunea încleștării dintre Nord și Sud – pe care această criză o aduce la apogeu – și care se va desfășura într-o lume inaccesibilă României, dar ale cărei consecințe economice vor ajunge până aici.
Sudul nu va primi oricum și pe orice ”coronabondurile” finanțate de Nord, disputa se va muta dinspre banii pentru salvarea economiei spre construcția și negocierea politică a bugetului viitor,
diferențele culturale față de muncă, de economie și de traiul pe datorie se vor acutiza, Nordul va invoca atât propriile sale probleme cât și dreptul de-a fi competitiv în economia viitorului iminent, vom mai auzi poate reproșul șocant al Angelei Merkel (”noi când ne ducem seara la culcare ca să fim odihniți pentru munca de a doua zi, voi abia atunci plecați să aglomerați cafenelele și restaurantele”.)

Astfel că banii pentru cei din afara zonei euro vor fi puțini și dați cu țârâita, sutele de miliarde anunțate de Bruxelles (și care mai au și ăia nevoie de niște luni bune până să se adune – și abia atunci va începe circul european…) sunt pentru economiile pe verticală, mult promisele tone de cash care ar urma să fie aruncate din elicopter vor încăpea în câteva geamantane.

Într-un articol publicat săptămâna trecută pe cursdeguvernare.ro, inventariam stimulentele economice pe care statele europene sunt pregătite efectiv (efectiv!) să le scoată de sub pactul de stabilitate și să-și sprijine companiile ( UN LINK AICI ): credite speciale, garanții de stat, dobânzi subvenționate, facilități – desigur, alături de finanțarea șomajului tehnic, care e, până la urmă, o măsură socială și pe termen limitat. Marele entuziasm al salvatorilor de la începutul crizei s-a potolit, guvernatorii băncilor naționale (sau BCE) au devenit mâna dreaptă a premierilor, toată lumea tipărește bani cu care să-și mai mascheze din deficitul real.

Suntem atât de ”pe cont propriu”, încât putem da foc la orice proptea care ne mai asigură echilibrul.

Dar multe speranțe: România chiar are cu ce să reseteze totul

Ministrul Finanțelor a anunțat săptămâna trecută pilonii bugetari ai viitoarelor luni. Noi știam că deficitul de lucru e de 7%, ministrul a anunțat 6,7%; noi știam de o scădere a economiei de 2,5-3%, ministrul a anunțat minus 1,9%.

Schimbarea ”prefixelor” arată grija față de evaluările (3, în următoarea lună jumătate) marilor agenții de rating. Sănătoasă grijă: pe lângă injecția (conjuncturală) de la BNR care cumpără titluri de stat, creditele și fondurile europene ”clasice” vor fi principala noastră formă de finanțare.

Da, există ajutor de la UE: am fost iertați de banii pe care trebuia să-i returnăm în contul proiectelor nefinalizate. Dar banii ăia nu existau oricum, trebuiau împrumutați. Da, există proiecte care nu trebuie prefinanțate: dar ăsta e un câștig numai dacă ai proiecte. Și tot așa.

Pe lângă grija față de echilibre, două ar fi direcțiile pe care guvernul ar trebui să le traseze, să le monitorizeze și să țină țara și economia reală la curent cu ele:

A) Un mega-plan cum România încă nu a avut, de investiții publice care să se propage cu forță și viteză în economie.

Nu am fi prima țară în care un plan național de investiții publice ar asigura combustia necesară întregii economii. Dar nu ”plan” ca în ultimii 30 de ani: ci o hartă precisă, cu instituții și oameni responsabili, cu calendare de finanțare, cu răspundere penală pentru orice sabotaj, orice ”neglijență în serviciu”, pentru orice întârziere subiectivă.

Nu multe, ca să nu ne risipim în toate și să ajungem iarăși să nu terminăm nimic:
Infrastructura rutieră, infrastructura de căi ferate, Portul Constanța (care lucrează la 50% din capacitate, în ciuda poziției excepționale și față de Orient și față de Orientul Mijlociu.
Infrastructura digitală – care ar reduce costurile companiilor și ar crește productivitatea și eficiența.

Eventual un plan de irigare a Bărăganului.

Niște zeci de miliarde adăugate astfel la deficit nu ar speria niciun finanțator și nicio agenție de rating.

B) Un mega-plan de modelare prin stimulente a economiei.

Macron îndeamnă francezii să cumpere, în aceste zile, produse franțuzești. Premierul italian face la fel cu produsele autohtone, nemții nici nu mai au nevoie să le zică cineva asta.

Ar zice-o, poate, și Ludovic Orban și Klaus Iohannis – dar de unde să le cumperi, când piețele sunt pline de turcisme, iar supermarketurile de produse ungurești sau poloneze? Suntem rușinea Europei și a vecinilor că producem doar o treime din ce mâncăm.

Or ăsta e un moment în care ajutorul de stat se poate duce către economia viitorului de peste 2-3-4 ani. Și nu oricui, nu oricât, nu oricum.
Ca exemplu: e de plâns situația din turism și suspendarea totală a activității acolo: dar o să avem surpriza să constatăm că această oprire ajută la echilibrul macroeconomic – căci ploaia de facilități pompate în această industrie și sutele de milioane de euro aruncate chiar din elicopter – prin vaucerele bugetarilor – n-au reușit să ducă turismul pe plus! Or nu face chelnerul ăla cu straie cu tot câți bani publici s-au băgat în locul lui de muncă prost plătit, iar asta e o anomalie economică din orice unghi ai privi lucrurile!

1- Primul pas ar fi un plan național de stimulare a desfacerii producției agricole. Un asemenea moment nu vom mai prinde curând, iar România stă pe 2/3 suprafață agricolă din suprafața totală și importă produse agricole muncite tot de români.

2- Un plan deștept pentru a accelera industria IT și inovarea tehnologică. Există câteva zeci de antreprenori autohtoni pe care deja i-a luat curentul dezvoltării către economia europeană de peste 5 ani: formele de stimulare ar putea da roade abia acolo.

3- În anii care vor urma, multe companii europene vor reloca activitățile din China: această criză a arătat atât dependența în momente dificile față de o economie imprevizibilă, cât, mai ales, verigile lipsă din lanțurile europene de producție, care se află tot în China.
România trebuie să aibă, în acest moment, viziune și să vâneze companiile care-și pun problema să se întoarcă acasă. Iar România, ca stat european, înseamnă acasă.

4- Un plan de stimulare a internaționalizării companiilor românești. Câți pot? 50? 70? 100? Trebuie lăsați să crească și să se extindă – altfel, în fiecare primăvară ne vom uita cum multinaționalele își trag profiturile acasă la ele, iar nou nu avem ce să retragem acasă la noi.

*
Câte sunt mai sus? 6 planuri: despre ele ar trebui să auzim, începând de mâine, 21 aprilie 2020, de la un Comandament de urgență economică, care intră în cadru la telejurnale după ce iese trio-ul Tătaru-Arafat-Vela. Și să vorbească tot așa: cu cifre de ieri până azi, cu rapoarte, cu proiecte fierbinți, cu contracte tocmai semnate.

Cât despre bani și despre sursa lor, e posibil, desigur, să ne înșelăm, și să nu fi luat în calcul cine știe ce minune s-ar petrece la Bruxelles:
adică, fără să trimitem proiecte de anvergură la aprobare și fără să deschidem discuții cu marii finanțatori (gen BEI – care primesc de la Comisia Europeană facilități la finanțare), chiar să ne trezim că dna. Von der Leyen sună la București să trimitem vreo 10 elicoptere. Goale – ca să încapă mai mult.

S-ar putea să fie și așa, dar eu cred că e bine să nu așteptăm chiar până atunci.

www.cursdeguvernare.ro