Se împlinesc 100 de ani de la nașterea fostului Suveran Pontif, Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea. Chiar dacă românii sunt, în majoritate, ortodocși, deschiderea pe care Ioan Paul al II-lea a arătat-o față de țara noastră, relațiile ecumenice pe care le-a întreținut cu Biserica Ortodoxă Română și chiar direct cu credincioșii români, culminând cu istorica vizită din 1999, au făcut ca fostul Papă să devină „de-al nostru”. A sărutat pământul românesc, spunând că sărută Grădina Maicii Domnului și ogorul creștin arat de Sfântul Apostol Andrei, Întâiul Chemat.

Este, indiscutabil, un personaj activ al istoriei noastre recente și al memoriei noastre afective. O personalitate cheie a istoriei secolului XX, al cărei spirit și clarviziune au trasat, de fapt, reperele spirituale ale epocii noastre. Chiar dacă pontificatul său n-a fost lipsit de crize, în 2005, când lăsa această lume pentru a merge la Domnul, o lăsa altfel decât o găsise. Papa Ioan Paul al II-lea a rupt barierele între creștinii de diferite confesiuni, între creștini și evrei, între creștini și musulmani. Imaginea sa, rugându-se la Zidul Plângerii (în realitate, Zidul de Vest al celui de-al doilea Templu de la Ierusalim), poate fi unul dintre simbolurile cele mai puternice ale nevoii universale de Dumnezeu, pe care o resimte ființa umană. Semnificațiile politice și chiar strategice ale pontificatului său vor mai fi analizate decenii bune de-acum încolo, dat fiind rolul său decisiv în dărâmarea comunismului și refacerea unității europene.