de Robert Lupițu

Conceptul autonomiei strategice a Uniunii Europene a revenit pe orbita politică a mediului decizional european în urmă cu patru ani, o dată cu adoptarea Strategiei Globale a Uniunii Europene, un document a cărui lansare a coincis cu referendumul privind Brexit și, câteva luni mai târziu, cu alegerea lui Donald Trump la Casa Albă.

Consemnată ca ambiție în materie de apărare și securitate europeană, autonomia strategică a Uniunii Europene a fost o temă în vogă și în alte două instanțe: finalul anilor 1990 după războaiele din Balcani și invazia din Irak în anul 2003. Ambele momente au avut ca efect direct alterarea relației transatlantice.

Mai întâi, autonomia strategică europeană și-a găsit locul în Declarația de la Saint Malo din 1998, semnată de președintele francez Jacques Chirac și prim-ministrul britanic Tony Blair, document cunoscut pentru faptul că a enunțat ambiția creării unei politici de securitate și apărare comune, care să includă și o forță militară europeană capabilă și autonomă.

Efectul răsunător al acestei ambiții a venit de la celălalt capăt al Atlanticului de Nord sub forma unui avertisment asumat de secretarul de stat al SUA de la acea vreme, Madeleine Albright, care a formulat teza celor “3D”: autonomia militară europeană nu trebuie să producă decuplarea de NATO, duplicarea acțiunilor euro-atlantice și discriminarea țărilor europene care nu fac parte din Uniunea Europeană, dar sunt state membre al Alianței Nord-Atlantice.

În 2003, când Germania și Franța s-au opus invaziei militare a SUA în Irak, relațiile transatlantice au cunoscut un nou moment febril, aspect consemnat și de unul dintre cei mai influenți diplomați germani și europeni, Wolfgang Ischinger, la acea vreme ambasadorul Germaniei la Washington. Și acest moment a incitat dezbaterea despre o autonomie strategică europeană.

Până la izbucnirea pandemiei cu noul coronavirus, autonomia strategică a Uniunii Europene a fost definită în marea sa parte drept un concept de operare cu ambițiile europene în materie de apărare, deși principalele crize de securitate care s-au manifestat în vecinătatea Uniunii Europene ultimul deceniu – anexarea ilegală a Crimeei de către Rusia, noua postură militară și nucleară a Federației Ruse sau războiul din Siria – și-au găsit răspunsuri și acțiuni descurajatoare cu sprijinul NATO și al SUA. Conceptul a fost ranforsat în multiple rânduri de președintele francez Emmanuel Macron, un aspirant al suveranității europene, al unei Europe care își ia destinul în propriile mâini (o frază preluată de la Angela Merkel și afirmată ca efect al instalării lui Donald Trump la Casa Albă) și cu predilecție către independența strategică europeană (o sintagmă asumată și de ministrul de Externe al Germaniei în zorii viitoarei președinții germane a Consiliului UE).

Auto-poziționată drept o Comisie geopolitică, Comisia Europeană condusă de Ursula von der Leyen a construit o arhitectură interesantă în subordinea comisarului european din partea Franței, Thierry Breton, adunând sub umbrela domeniului de piață internă obiectivele revigorării industriale europene, inclusiv a industriei apărării și dezvoltarea unei politici spațiale a UE.

Pandemia COVID-19 a adus însă noi sensuri ideii de autonomie strategică europeană. Unele chiar necesare, precum reducerea dependenței excesive de liniile de producție care compun un lanț de aprovizionare cu valoare strategică și care provin din state terțe ce nu împărtășesc de cele mai multe ori aceleași valori occidentale. Pe scurt, atitudinea cu care China a gestionat această pandemie – de la izbucnirea ei, la blocarea accesului la informații prin lipsa de transparență și la instrumentalizarea acestei crize izbucnite și în Europa prin promovarea unei “imagini de donator global” combinate cu acțiuni de dezinformare, cenzură și presiuni diplomatice la UE – a venit ca un “late warning” pentru Europa. Din această perspectivă, discuțiile despre autonomie strategică în domenii critice precum sănătatea sau dimensiunea industrială europeană sunt fundamentale. Relocarea/ repatrierea și desfacerea procesului global de producție pentru a preveni, în primul rând, monopolul în domenii vitale sunt o pre-condiție pentru atingerea autonomiei strategice.

În paralel, relația transatlantică și-a urmat traseul deteriorant, cu mici excepții care țin de legătura tot mai puternică și mai vizibilă între SUA și Europa de Est (a se vedea Inițiativa celor Trei Mări) și de consolidarea NATO. Jumătatea occidentală europeană, cu o tradiție mai veche în relația transatlantică decât partea răsăriteană din interiorul UE, alimentează conversația privind autonomia strategică europeană cu un dublu profil de comunicare: analitic și politic.

Analitic, președintele Franței, ministrul de externe al Germaniei sau Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politică de securitate oferă argumente și justificări pertinente conform cărora decizia administrației americane de a nu mai practica jocul multilateral global, de a nu mai acționa necondiționat ca jandarm ordinii internaționale postbelice, au accelerat destructurarea ordinii occidentale, creând un vid de putere. În fapt, aceasta este o ciocnire de viziuni teoretice în care Uniunea Europeană, fondată pe scheletul valorilor liberale postbelice și creată în spiritul multilateralismului și cooperării, nu asimilează noua viziune aplicată a Statelor Unite, care în ciuda compatibilității valorilor democratice cu partenerii europeni au declanșat, după instalarea administrației Trump, o reîntoarcere la principiile realismului politic, așa cum este statuat în Strategia de Securitate Națională a SUA din 2017. Aceeași strategie subliniază că SUA își regândesc politicile din ultimele două decenii, ele urmând a se baza pe presupunerea că o confruntare a rivalilor și includerea lor în instituțiile internaționale și în comerțul global le-ar transforma în actori benigni și parteneri de încredere.

Politic însă, prin invocarea autonomiei strategice europene sau a libertății de acțiune în Europa, utilizând ca raționament noua abordare de la Washington și livrând acest argument în același pachet cu atitudinea de “competitor strategic” din partea Chinei, Uniunea Europeană riscă să alunece într-o capcană de proporții istorice. O capcană care poate transforma ideea autonomiei strategice europene într-o vulnerabilitate.

Anterior acestui articol, proiectam capcana autonomiei strategice a Uniunii Europene sub forma principalei temeri pe care acest concept a determinat-o încă de la apariție, anume o consolidare a pilonului european al apărării în urma căreia o anumită generație politică ar putea decide decuplarea din perspectivă militară și de securitate de SUA.

O Europă suverană și autonomă din punct de vedere strategic este văzută însă diferit în funcție de capitalele europene unde pui întrebarea sau soliciți o definiție. Autonomia strategică în virtutea asigurării unei reziliențe sporite la orice fel de crize, inclusiv pandemice, este o exigență legitimă. Autonomia strategică în privința apărării europene, de pildă, trebuie realizată numai în deplină complementaritate cu NATO, iar în întreaga sa accepțiune trebuie să evite o decuplare majoră în relația transatlantică.

În linia acestei dezbateri intră și afirmațiile șefului diplomației europene, Josep Borrell, privind presiunea la care poate fi supusă Uniunea Europeană pentru a alege o tabără între SUA și China, pe fondul “sfârșitului sistemului global condus de SUA” și zorilor “secolului asiatic”.

Opțiunea exprimată de înaltul diplomat european, sub auspiciile unei reuniuni virtuale a diplomației germane, este reprobabilă, mai ales din pricina funcției de reprezentare care articulează această poziție. În primul rând, ea creditează ideea unui Război Rece între China și SUA pe care Beijingul încearcă să o promoveze pentru a provoca Statele Unite și pentru a-i contesta poziția globală. În al doilea rând, faptul că un important lider UE își pune întrebarea ce tabără ar trebui să aleagă Europa într-o competiție globală între SUA, aliatul tradițional care a contribuit decisiv la reconstrucția Europei postbelice și care a facilitat unificarea Vestului cu Estul prin câștigarea Războiului Rece, și China, pe care înseși documentele europene o definesc ca “rival sistemic și competitor strategic”, diluează ambiția de autonomie strategică, proiectează o gândire de actor secundar cu ambiții reduse și alterează relația transatlantică. În al treilea rând, viziunea șefului diplomației europene nu este împărtășită în aceeași formă și nici în aceeași intensitate de statele membre care compun Uniunea Europeană.

Declarațiile lui Josep Borrell pot avea o gravitate similară pentru relația transatlantică precum “moartea cerebrală a NATO” invocată de Emmanuel Macron. Ele reprezintă o falsă dilemă și o întreținere artificială a unei teme care transformă discuția despre autonomia strategică europeană în vulnerabilitatea strategică europeană. Presiunea pe care șeful diplomației europene o evocă este întocmai această capcană, iar aceasta trebuie epuizată rapid din spațiul ideilor politice occidentale.

Presiunea de a alege o tabără este inexistentă, deopotrivă analitic și politic. În sensul teoretic al relațiilor internaționale, o astfel de presiune se resimte numai atunci când o amenințare din partea ambelor blocuri care încearcă să modeleze sistemul internațional. Și, pe cale de consecință, manifești un comportament de balansare, pentru refacerea balanței de putere, sau un comportament de aliniere, prin care te lipești de actorul care contestă ordinea și urmărește să își satisfacă pretențiile hegemonice.

Statele Unite au împins starea relațiilor internaționale într-o nouă eră a competiției strategice și a luptei pentru balanța de putere pentru a stăvili ascensiunea Chinei, care a profitat de avantajele ordinii globale girate de SUA și de Europa, și pentru a evita un cuplaj Moscova – Beijing, în care două puteri mari, dar inferioare Statelor Unite, pot răsturna actorul dominant al relațiilor internaționale, mai ales că acesta din urmă nu își poate sincroniza pașii cu aliatul său tradițional, Europa. Cine contestă ordinea globală bazată pe reguli? Din punct de vedere al valorilor pe care ea este bazată, această ordine este criticată și vulnerabilizată de Rusia și de China.

Din punct de vedere politic, administrația americană a desfășurat o serie de acțiuni – suspendarea înțelegerilor nucleare cu Rusia, suspendarea finanțării OMS pe fondul unor acuzații de mușamalizare a informațiilor furnizate de China privind pandemia – care au contestat repere ale ordinii internaționale din ultimii 70 de ani, însă în egală măsură, Statele Unite au cerut în dese rânduri aliaților europeni să se ralieze eforturilor de apărare a lumii occidentale, fie că facem referire la infrastructura 5G, la dependența energetică față de Rusia sau la strategiile de dezinformare împotriva Occidentului pe care atât Washington-ul, cât și toate capitalele UE, le experimentează.

Este drept că o tranziție către o nouă ordine globală are accente difuze. În ciuda tensiunilor politice pe care președintele american Donald Trump a ales să le alimenteze în raport cu partenerii europeni, angajamentul SUA pentru relația transatlantică nu a fost știrbit precum este pus la îndoială exclusiv pe fondul afirmațiilor excentrice ale liderului de la Casa Albă. Angajamentul american pentru securitatea europeană, dovedit și în ultimii trei ani, și pentru valorile transatlantice comun împărtășite – democrație, stat de drept, justiție, demnitate umană – trebuie să elimine orice dubiu și orice presiune precum cele expuse de șeful diplomației europene. Iar Josep Borrell, în calitate de Înalt Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politică de securitate, are datoria să valorifice rolul Uniunii Europene ca actor global pe baza Strategiei Globale care statuează, inter alia, un parteneriat transatlantic solid cu NATO și cu SUA.

Autonomia strategică a Uniunii Europene are, în continuare, nevoie de o definire și de un câmp clar de acțiune. Autonomia strategică occidentală, deopotrivă europeană și euro-atlantică, construită pe lecțiile învățate în urma acestei pandemii ar trebui să fie un punct central al dezbaterii transatlantice pentru ca tranziția către o nouă ordine globală să nu altereze nici securitatea euro-atlantică și nici unitatea europeană. Însă o autonomie strategică europeană construită pe aceleași valori comune pe care este fondată și relația transatlantică, dar fără o relație solidă cu SUA, riscă să transforme Europa într-un muzeu istoric căruia îi treci pragul doar pentru a revizita principiile relațiilor internaționale.

www.caleaeuropeana.ro