Cît timp există definită în mod formal o stare excepțională care scoate în mod explicit în evidență amenințările la adresa sănătății, percepția publică va fi preponderent anesteziată.

Se vede asta în sondaje, oricît de mult nu le-ar conveni unora. E o chestie de psihologie elementară. Cînd ești amenințat, te strîngi arici, te pregătești de atac, de criză, și ții mai puțin cont de restul celorlalte amenințări, pe moment irelevante. Nu poți să te concentrezi pe prea multe deodată. Lumea se focalizează pe principala primejdie.

Ăsta este motivul pentru care, deocamdată, consecințele economice ale crizei nu contează atît de mult în mentalul colectiv. Cît timp e stare de orice-ar-fi, de urgență, de alertă, mintea oamenilor e formatată pe o idee foarte simplă: sănătate. Principala amenințare e boala, restul poate să mai aștepte.

În momentul în care, încet încet, pas cu pas, covidul se va blegi, atunci lumea se va scutura ca dintr-un vis urît, va trage aer în piept și…

Și în loc să se relaxeze, își va da seama că s-a trezit dintr-un vis urît într-unul și mai urît: criza economică.

Din vară încolo, de prin iulie – august, pe măsură ce covidul va deveni rezidual – se vede asta din graficele de evoluție ale pandemiei, atunci lumea va face un flic flac mental și va trece de la ideea A la ideea B. A flip in their heads.

Ca și cum ai apăsa pe un întrerupător, se va închide un circuit psihologic și se va deschide altul. Se stinge becul într-o cameră, se aprinde în camera cealaltă.

Și atunci lumea își va da seama cît de nasoală e situația.

Știți bancul cu ursul? O să fie. O să fie…