131 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. De la Ziua Culturii Române, care stă sub semnul nașterii poetului, pe 15 ianuarie, până la ziua comemorării dispariției sale, 15 iunie, s-a ivit o pandemie, prilej cu care am înțeles, încă o dată, că în timpuri de bine suntem ceremoniali și în timpuri de criză suntem „relaxați”. Un termen complet nepotrivit atunci când vine vorba de atitudinea pe care trebuie să o adoptăm față de sectorul cultural, cu toate provocările și neajunsurile lui. Dacă în 15 ianuarie ascultam discursuri entuziaste despre dezvoltarea și promovarea creației artistice autohtone, astăzi citim postări, de la aceeași animatori de civilizație, care trec sub semnul nostalgiei moștenirea lăsată de poetul național. Pentru mulți, diferența între guvernarea prepandemie și cea postpandemie e făcută de un microfon, un frac sau un „speech”. Aceleași lucruri fac, uneori, decorul politic să fie tot mai necredibil și mai vulnerabil.

Cu zece ani înainte de dispariția sa, Eminescu a scris, în 3 august 1879, un articol politic al cărui nucleu descrie, aproape profetic, jocurile puterii anului 2020. „Luptele de partid la noi nu-s lupte de principii, ci de persoane”. Ne amăgim dacă mai credem că spectrul politic se judecă după culori. Aflate în crize identitare și ideologice tot mai profunde, partidele au trecut într-un plan secundar al arhitecturii mediului politic: personalizarea puterii e ceea ce a luat locul programelor de țară. În locul unor idei, punem nume proprii, în locul unor proiecte, așezăm interese, în locul unor experți, aducem amatori. Tot astfel, ne-a fost mai simplu să ne personalizăm sensul identității naționale: ne-am asumat că suntem o nație crescută între Eminescu și Caragiale, dar adevărul e că am rămas tot mai în urma lor. Suntem, din multe puncte de vedere, în ethosul secolului XIX, când lumea se ducea mai degrabă între „Împărat și Proletar”. Faptul că atunci când privesc la aleșii lor, oamenii trăiesc de pe urma versului lui Eminescu – „Ei tot şi voi nimica; ei cerul, voi dureri!” – ne arată nu că Poetul națiunii e mai actual ca niciodată, ci că noi nu ne-am schimbat cu nimic față de timpurile în care „ignoranța, inconsecvența și lipsa de caracter” erau nu numai practicate, ci și „încurajate”.