Când sărbătorim ziua limbii române, ceea ce supunem discuției este, de fapt, capacitatea contemporanilor de a mai crede că limba nu este doar un dat, ci o exprimare a gândirii și afectivității specifice unui popor. Pentru o țară, limba este și o opțiune ideologică: ea are subtilitățile care, rostite în contextul potrivit, dau cuvintelor capacitatea de a schimba lumea. Cei care încă mai cred în această putere a limbii unei națiuni nu sunt naivi și nici nostalgici: sunt cei care înțeleg că limba română este un element de identitate, de educație sentimentală și de evoluție culturală.În ultimul timp pare că suntem tot mai sărăciți de sensuri și tot mai orientați către falsul globalism. Nu mai spunem celor dragi că le purtăm un „dor” – „we miss them”. Nu mai dăm telefoane, ci stăm în „conf call-uri”, nu mai avem „angajări” ci „recrutări” și nici stări, doar „mood-uri”. Cu cât triumful rom-glezei e mai mare, cu atât sărbătoarea limbii române e mai vulnerabilă. Nicolae Iorga vorbea despre „Lupta pentru limba română”. Nimeni care nu vorbește și gândește românește nu poate lupta nici pentru integritatea unei limbi, nici pentru bunăstarea vorbitorilor ei. Dar nu vă lăsați păcăliți numai de dimensiunea formală. Orice limbă are o putere a ei câtă vreme cuvintele sunt rosite de oameni credibili, de politicieni pentru care vorbirea înaintea cetățenilor nu e doar baie de mulțime sau un artificiu de protocol, ci o declarație de onestitate și, cel mai important, o invitație la dialog. Avem o limbă română prin care ar trebui să vorbim cu alegătorii noștri. Dar dialogul cu ei e tot mai rar, aproape inexistent. Îl reactivează, odată la patru ani, campaniile electorale. Iată o cutumă „românească”.