Au trecut câteva zile de când am citit prima dată textul ăsta. Și, deși el era menit să fie compromițator, nicidecum laudativ, deși efectul de noutate a dispărut, încă îmi amintesc de el, spunându-mi de fiecare dată, cu aceeași convingere, că avem în față un om de o generozitate morală ieșită din comun:
„Acum niște ani (5 octombrie 2015), adultul Valeriu Nicolae Ciolan solicita „Direcției de asistență socială și protecția copilului” din sectorul 5 București dreptul de-a petrece timpul în weekend alături de un copil minor aflat într-un centru de plasament. Autoritățile i-au refuzat cererea dintr-un motiv foarte simplu: adresa indicată în cerere drept domiciliu personal aparținea, de fapt, unei alte familii.” (Mihai Neamțu)
Eu am fost în centrele de plasament din sectorul 5: credeți-mă, nimănui nu îi trece prin cap să îsi petreacă weekendul cu copiii de acolo. Oamenii – în cel mai bun caz – merg la o serbare, mai pun un cadou sub brad – dar atât. În weekend vrei să te refaci, să îți vezi de-ale tale, să dormi până târziu, să te uiți la Premier League și Netflix.
Ei bine, faptul că cineva e dispus să își dedice weekendul copiilor din centrele de plasament din Ferentari și că pentru asta e dispus să dea piept cu rigorile inepte ale birocrației românești („Completați o cerere”; „Adresa nu corespunde”; „Nu am ce să va fac, așa se cere!”) mie-mi dezvăluie un personaj de o sensibilitate morală admirabilă.
Oricum vrei să spui povestea – cu orice intenție, orice s-a întâmplat cu dosarul cu șină, oricine stătea de fapt pe Pacienților în loc de Sapienților – povestea tot minunată este.