Din tribună, cu calm

Pe tema campaniei de vaccinare, inspirat de articolul lui Mihai Matei (las link în primul comentariu) dar mai ales intrigat de un mesaj primit in privat care mă întreba cam ce aș fi făcut eu (bine, mesajul era de genul „bine că ești tu deștept dar când ai fost acolo ce ai făcut?”) încerc să ofer o perspectivă puțin diferită asupra celebrei aplicații de programare pentru vaccinarea COVID-19.

Înainte de toate o remarcă: aplicația construită de STS este tot ce se putea scoate mai bun în condițiile date. Sunt convins că au muncit acolo oameni zi și noapte ca să iasă cât mai bine și merită apreciați pentru asta la modul cel mai sincer. Nu ei sunt problema – ei sunt pompierii puși să stingă focul. Dar totul trebuie înțeles în aceeași cheie – atunci când ajunge să fie o treabă pentru pompieri, un întreg lanț de lucruri care trebuia să funcționeze e clar că a eșuat.

Sunt câteva zone care merită atenție, nu din dorința unei critici de pe margine, cât din dorința de a nu le mai repeta.

1. Scopul.
Scopul nu e să ai o aplicație ci să faci ca întregul proces de vaccinare să fie eficient. Aplicația nu poate compensa lipsa unui plan clar sau lipsa unor date reale. Inconsecvențele și lipsa de coordonare, cel puțin la nivel de comunicare, au fost mai mult decât evidente în unele momente, cu părere de rău o spun. Revenind, discuția ar fi trebuit să fie: cum facem ca acest vaccin să ajungă la toți cetățenii iar experiența să fie cât mai plăcută? Unde poate tehnologia să ajute? Nu „hai să facem o aplicație!”.

2. Planificare
Am mai zis, de vaccin știm din septembrie, cel puțin. Întrebările despre cum facem campania de vaccinare trebuiau puse atunci și mai ales (subliniez asta) comunicate atunci. Uneltele instituționale și mai ales mandatul existau. Dacă începi planificarea cu două săptămâni înainte să vină primele doze, e greu. Dacă începi să te gândești cum faci o aplicație pentru programare numai după ce ai vaccinul pe stoc, e și mai greu.

3. User experience
Pentru cine faci aplicația? Cine vor fi utilizatorii ei? Cum ajungi la ei? Sunt întrebări primordiale și extrem de importante pentru succesul implementării. Dacă scopul e să vaccinăm pe toată lumea, cum ajută o unealtă care nu poate fi folosită decât de o parte din populație? Dacă cei mai în vârstă, care sunt printre cei mai vulnerabili, nu știu sau nu pot să o folosească, cum îmi ating scopul? Nu poți merge doar pe un scenariu că fiecare vârstnic are pe cineva care o să-i ajute că nu e realist. În plus, așa cum o demonstrează realitatea, creezi un decalaj și mai mare între diferite categorii din societate. Asta sigur nu ajută la încrederea în proces.

4. Date
Sunt absolut convins că dacă întrebăm autoritățile câți oameni peste 60 de anii trăiesc în sectorul x, nu știu foarte clar. Dacă lor le adaugi și alte atribute (câți dintre ei au boli cronice, de ce tip etc.) lucrurile devin și mai neclare. Ori problema datelor a fost una constantă pentru autorități. Ea însă a devenit și mai critică de la începutul pandemiei dar cu puțină inteligență și curaj ar fi putut fi rezolvată tocmai că urgența pandemiei o impunea. Că nu există un minim de date coroborate la nivel guvernamental la 9 luni de la începutul pandemiei, nu poate fi scuzat.

5. Achiziții publice
În articolul amintit, se menționează că legile achizițiilor publice sunt o problemă. Mărturisesc că nu sunt de acord. Problema nu sunt legile (în mare parte sunt croite similar ca în celelalte țări ale UE) ci specificul administrației. Ca să fiu mai clar, achizițiile publice presupun un proces organizat, programat, anticipat la nivel de nevoi. Suprapus peste o administrație care lucrează ad-hoc, nu funcționează. Tot timpul se spune „am fi vrut sa contractăm o firmă care să ne dezvolte aplicația de programare la vaccinare dar nu am avut timp”. Concluzia de aici e că legea e proastă pentru că, vezi Doamne!, nu ne dă voie să fim flexibili în caz de urgențe. Total fals! Și spun asta cu riscul de a supăra multă lume. Achiziția publică nu înseamnă numai licitații cu un singur câștigător. Înseamnă și acorduri cadru, înseamnă și concursuri de soluții. Toate pot fi organizate din timp și oferă o alternativă foarte bună. Totul e sa anticipezi. Aici e problema nu în lege.

„Ai intrat și tu în rând cu ceilalți. Ce bine e pe margine să-ți dai cu părerea. Ai uitat cum era să fii aici” – cam așa era mesajul primit.

N-am uitat. Doar văd altfel lucrurile și e firesc să fie așa. Și tot pentru că îmi permite statutul ăsta de „om din tribună” încerc câteva idei alternative, poate neobișnuite.

Ce aș fi făcut:
1. M-aș fi uitat la ce există nu la ce poate fi construit ca platformă. Hai să luam un exemplu nebun: știți vreo platformă căreia nu i se blochează serverele deși zeci de miii o folosesc în același timp? Știți vreo aplicație care are partea de user experience ca preocupare permanentă? Fără să fac reclamă, știu cel puțin una: eMag. Înainte să-mi săriți în cap, hai să facem un pas înapoi și să vedem: nu s-ar fi putut ca vaccinul să fie un produs, cu un stoc definit, care șă fie livrat la anumite centre? Eu cred că un parteneriat Guvern-eMag ar fi putut fi un succes ce ar fi putut fi exportat și în alte țări.

2. Aș fi folosit o infrastructură deja cunoscută. Să vă dau un exemplu: în Ilfov sunt 5-6 centre. Nu știu unde e niciunul dintre ele. Să-duc pe ai mei acolo va fi complicat iar eu am și mijloace și timp. Cum ajunge un bătrân singur (asta dacă prin minune s-ar fi programat), nu știu. Așadar, de ce n-am putea folosi ceva ce știu – centrele de votare? Sună nebunesc, știu, dar sunt câteva avantaje: toată lumea știe unde sunt, e ușor de comunicat și organizat. În plus, vaccinezi toată familia respectivă. Eu cred că folosind o programare smart, bazată pe cifre din teren, ar fi fezabilă. În plus, ar fi fost un moment bun pentru primari să se remarce ca buni organizatori.

3. Aș fi folosit datele privind obiceiurile de consum deja existente. Știu sună a clișeu, dar dacă tot e mall-ul plin, nu e mai ușor să mă gândesc la o astfel de variantă? Cum ar fi un drive through pentru vaccinare? Nebunesc? Poate dar iată că Israelul o folosește ca metodă.

4. Aș renunța la ideea că numai statul le știe pe toate. Aș fi deschis ușa din timp oricăror idei. Aș fi premiat ideile noi, bune, venite de oriunde. Un astfel de concurs ar fi creat un vehicul de comunicare foarte bun. În plus, ideile venite de la oameni ar fi avut șansa să fie mai ușor acceptate chiar și de cei mai sceptici în a se vaccina.

Mă opresc aici cu speranța că vom avea mintea ca data viitoare să facem altfel. Sau poate nu așteptăm pană data viitoare.