de Marian Staş

A rostit verdictul ministrul Educaţiei însuşi: „La planurile-cadru de liceu […] am depăşit 10.000 de propuneri de modificare. Aceste planuri-cadru […] au fost lansate în dezbatere publică de îndată ce mi-am preluat mandatul. Numărul de propuneri de modificare a fost atât de mare încât, practic, nimănui nu convin. Am impresia că nu mai plac nici măcar celor care le-au făcut […]” Ce-i de făcut? Curaj. Discernământ. Acţiune urgentă. Reset sistemic.

A mai spus ministrul:

“Şi atunci poate e momentul să luăm o mică pauză şi să ne mai gândim un pic.”

Pentru mine, un lucru e clar-clar-clar: dacă 1) “luăm pauză” şi 2) “ne gândim” nu un pic, ci cât de mult putem noi, dar tot în aceeaşi paradigmă de până acum, nu ajungem nicăieri bine şi cu sens – nici peste şase luni, nici peste un an, nici peste o mie de ani.

Pur şi simplu, procesul curricular pus în fapt de zeci de ani şi croit pe setul de premise ce a născut aceste forme de planuri-cadru, duce în fundătură, generând frustrări, inadecvări şi blocaje structurale, aşa cum vedem acum. Iar dintre toţi parametrii de lucru nefericiţi, faptul de a pune pe masă, la final, câte un singur tabel pentru fiecare ciclu de învăţământ, pe care să îl execute cohorte de câte 150000-160000 de elevi în fiecare an de studii, stă de departe în cea mai ucigătoare incongruenţă cu timpurile şi nevoile României secolului XXI. Oameni buni, e chiar atât de greu de înţeles şi acceptat că planul-cadru unic şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul, şi că vremea sa a apus, hăt, de mult? Chiar atât de duşi să fim încât să persistăm în negarea unei stări de fapt limpezi ca lumina zilei, anume că vremea planului-cadru unic a trecut, şi că persistenţa sistemic-instituţională în acest model depăşit conduce principial la blocaje insurmontabile? Şi nu oriunde, ci fix în inima Şcolii însăşi, adică în arhitectura curriculară pe care o oferă ca infrastructură de fond pentru educarea generaţiilor ce-i păşesc pragul în fiecare an.

Continuare, aici.