Cu cât avansezi în vârstă, cu atât și timpul începe să curgă mai repede. E incredibil cât de mult se schimbă de-a lungul vieții felul în care percepem curgerea timpului.
În copilărie timpul parcă nici nu există, e așa ca o baltă imensă căreia nici nu-i vezi bine malul.
În tinerețe te simți veșnic. Știi că te învecinezi cu viitorul, dar viitorul ăsta e și el atât de necuprins că îți dă senzația asta de veșnicie.
La bătrânețe relația cu viitorul aproape că nu mai există. Tot ce vrei este ca prezentul să se prelungească cât mai mult ca să poți gusta cât mai mult din el. Iar trecutul e deja suficient de îndepărtat ca să-l poți transforma în poveste.
Cel mai aiurea e la mijlocul vieții, atunci când simți clar cum timpul trece tot mai repede, când viitorul e atât de aproape că îl simți ca pe o presiune, și când trecutul e încă prea proaspăt ca să fi făcut pace cu el.
Și cu toate astea, în feluri diferite, și copiii și bătrânii râvnesc la acest mijloc al vieții. Nu-i ciudat? 🙂