[lung, obosit, dar pe nerenunțare]
Nu mai găsesc puterea să mă enervez când văd miștocăreală, lipsă de înțelegere sau aroganță explicativă – bine, fraților, că aveți voi convingeri și certitudini! Sunt convinsă că asta va rezolva toate problemele. Not. E o negare a realității care o să ne dea duș rece după duș rece. Ne amăgim dacă ne imaginăm că vom reuși să includem în explicații simpl(ist)e proteste, răni vechi de zeci de ani, generații abandonate, furii mocnite pe care s-a pus capacul nedreptăților mici și mari.
Pentru că realitatea (da, e complexă și are multe aspecte! și) e că în ultimii ani ne-am scăldat în ciorbița călduță care a evitat dezbaterea marilor teme. Am stat în centrul acela traumatizat de Vadim vs Iliescu și am uitat să ne uităm în jurul nostru, să vedem că lumea s-a dus spre alte teme, cu alte falii, cu alte dinamici. Dar în vreme ce temele de ceartă publică au rămas la nivel de început de 2000, oamenii sunt pe valul de frici și aspirații de ani 2020. Cred că mulți țipăm de ani de zile că se adâncește prăpastia între cum arată sectorul public și cel privat (în sens de viață privată, economică sau personală). Ruptura aceea există peste tot în lume, pentru că în general sectorul public se mișcă mai greoi. Însă la noi riscă să fie ditamai hăul.
Revenind. Îndrăznesc să spun că ultimii ani au fost o excepție liniștită pentru România. Și cred că am trăit niște ani de zile în inerția efortului de aderare (și convergență?) la UE și în propria noastră mirare că ne-a ieșit asta (ce bine că ești, ce mirare că sunt!). Și dup-aia ne-am oprit. Ne-am oprit pentru că nu am știut ce altceva măreț să mai facem după asta. Nu ne-aș judeca, mama ei de viață, nu e ușor și nici nu se găsesc planuri de țară pe toate gardurile. Dar cred că încă nu ne dăm seama că nu vom putea trăi la nesfârșit în acel punct de hei-rup amestecat cu mare noroc. Riscăm să fim ca acei artiști de tip one hit wonder.
Uitați-vă bine la oamenii care protestează. Nu, nu sunt ușor de inclus doar într-o categorie. Și niciuna dintre categorii nu merită dispreț.
Unele gesturi merită delimitare, asta da. Nu sunt de acord nici că empatia este această pătură pe care o așezi peste tot și va fi direct bine. Nu e chiar așa. Empatia trebuie să fie reflexul, comportamentele ulterioare sunt alta. Uneori, trebuie să le spui agresivității sau inumanului pe nume. Cum decizi asta? Nu e simplu și nici nu are nimeni vreo soluție. S-au scris mii de pagini pe tema asta. Îi zice bun simț și te face să te înfiori și să știi că nu, nu e ok să urli în fața spitalului unde oamenii se zbat să supraviețuiască (pacienți și personal medical deopotrivă).
Dar de cele mai multe ori, protestul este un reflex care face parte din normalitatea unei societăți în care, ghici ce?, nu suntem toți la fel. E bine să se expună oamenii la îmbulzeli în plină pandemie? Eu aș zice că nu, că de-aia stau cuminte acasă. Pot însă înțelege că nu toată lumea e convinsă de asta. Motivele pot fi multiple – bâlbele autorităților, măsurile disproporționate (și de restricții, și de relaxare, pare foarte random), lipsa explicațiilor decente, apucăturile de tip „asta e decizia, ia de-aici!”, educația vraiște, anii de lăsat instituții și servicii publice în paragină etc.
Ce e de făcut? Nu știu exact. Dar aș zice să nu fugim. Să trasăm unele linii roșii și să fim dispuși să nu ne placă toată lumea (eu sufăr tare de asta). Să înțelegem. Să cerem mai mult autorităților. Să nu mai acceptăm inacceptabilul. De la oameni sau de la instituții. Cum? Nici asta nu știu exact. Dar știu încă faptul că eu tot nu sunt încă gata de acea ultimă dezamăgire. Mă mai gândesc.