S-a întâmplat să mă întâlnesc cu câțiva medici dintr-un mare spital românesc (nu din București). Oamenii erau obosiți, n-o spuneau dar se vedea pe fața lor. Urgentiști și specialiști ATI mi-au povestit cum secțiile lor sunt pline ochi de pacienți COVID și că sunt la limita limitei, acea limită dincolo de care nu mai există nici alegeri, nici speranță, doar moarte. Și ce obosiți erau, dar totuși nu se plângeau.
Apoi am văzut pe stradă oameni strigând împotriva măsurilor prin care ne protejăm, împotriva medicilor, invocând „libertatea” deși România este una dintre țările europene cu cele mai lejere măsuri anti-pandemie. Și asta m-a înfuriat. Așa că am scris o postare ceva mai dură decât am obiceiul.
Au venit aproape 8000 de aprecieri ale acelei postări, dar și vreo sută de comentarii cu înjurături hidoase și amenințări. Majoritatea înjurăturilor de pe profiluri fără identitate sau de pe profiluri de simpatizanți AUR (unii, uimitor, cu studii de teologie trecute la biografie). Și câteva, mai răruțe și scrise decent, de la oameni care sunt afectați economic de restricțiile pandemice. Iar astăzi, mai liniștit decât ieri, vă spun că nu-mi pare rău pentru niciun cuvânt din cele scrise ieri.
Pentru că (am scris-o și ieri) susțin dreptul oricui de a protesta. Și înțeleg că suntem obosiți. Și eu sunt.
Pentru că (am scris-o și spus-o public) variabilele crizei prin care trecem sunt azi mult schimbate față de anul trecut și e nevoie mai mult decât oricând de o echilibrare a măsurilor de sănătate publică cu cele de susținere economică.
Pentru că să ieși în stradă și să ceri sprijin pentru afacerea ta sau slujba ta afectată de pandemie e de înțeles și firesc, chiar dacă mulți dintre noi am fost afectați la rândul nostru și înțelegem totuși că mai e nevoie de un ultim efort înainte de momentul normalizării.
Dar, tocmai pentru că există toate motivele de mai sus, am 0 (zero!) înțelegere pentru scandările amenințătoare la adresa medicilor.
Am 0 (zero) înțelegere pentru huiduiala ambulanțelor.
Am 0 (zero) înțelegere pentru lozincile conspiraționiste.
Am 0 (zero) înțelegere pentru bătaia de joc la adresa ideii de libertate. Mai există în poporul ăsta câteva zeci de mii (poate chiar sute de mii) de oameni care știu să vă povestească mult mai bine decât mine ce înseamnă absența cu adevărat a libertății și suferința pentru ea. Și nu, nu are nicio legătură cu purtatul măștii sau cu interdicția de a merge la supermarket, oricât de tare ne-ar deranja asta (și mă deranjează și pe mine).
Nu am nicio funcție publică și nu mă interesează una (sunt într-un moment al vieții în care prioritățile mele personale sunt altele, nimic mai mult, nu-i vreo virtute să n-ai). Nu am fost niciodată plătit de vreo companie farmaceutică (nu că ar fi ceva rău în cei care sunt plătiți transparent, până la urmă produc medicamente care vindecă, nu gloanțe care ucid). Nu sunt membru de partid și, deși am simpatiile mele, există sute de martori care știu că pentru mine primează competența și decența omului, nu carnetul lui de partid. Nu fac bani din Facebook sau din apărutul la TV (nu că ar fi ceva rău în asta cât timp e făcut onest). Îmi câștig pâinea cinstit și muncind din greu. Cum m-a învățat mama.
Din toate aceste motive îmi permit ca, în acest spațiu, să scriu ce cred, să subliniez faptele atunci când am competența profesională să o fac și să o spun pe șleau când consider că cuțitul se apropie de os. Nu mă interesează să fiu popular și voi face asta indiferent de câte înjurături sau like-uri voi primi. Pentru că atât înjurăturile, cât și like-urile, sunt în realitate doar detalii în viața fiecăruia dintre noi.
Cu ce am greșit în postarea de ieri seară? Cu lipsa de inspirație. Aș fi fost mult mai inspirat dacă aș fi scris ceva scurt și ironic, deși poate înțeles de mai puțini. Ceva în genul a ceea ce a scris, tot ieri seară ca reacție la strigătele din stradă, prietenul Alex:
„Mii de oameni au ieșit pe străzi ca să protesteze pentru procentul prea mic din PIB alocat Sănătății.”