Când a vrut să întoarcă la rândul ei un nou șir de complimente, în capul scărilor apăru cu un surâs inconfundabil Diplomatul. Glumind, acesta ceru soției să nu își țină invitații la ușă. Doamna Andreea se întoarse cu un zâmbet și surprinse cum Diplomatul își aranjase ultimul buton. Arvinte ținea să se descalțe „din solidaritate” cu soția lui care o făcuse deja pentru că nu suporta să rămână cu tocurile. Dat fiind contextul, Diplomatul și doamna Andreea nu se putură împotrivi, dar îi invitară să încalțe niște păpuci de casă încă sigilați. Invitații se conformară și până la urmă, după un scurt tur al casei, perechile se formară în funcție de gen și se îndepărtară urmând a se reuni, după cum s-a stabilit, peste vreo jumătate de oră. Până atunci, familia C. Emanoil primi invitația să se servească de pe platourile cu antreuri pe care așteptau într-o armonie desăvârșită, canapé-uri cu pește roșu, dar și mousse de porc cu ciuperci, cu cremă de pulpă de porc crud uscată, sparanghel în mantie crocantă, biluțe de brânză și ouă fierte de prepeliță și mini cotlete de porc crud-uscat. Pe un alt platou fuseseră parcă pictate canapé-uri pe pâine integrală, cremă de avocado și iarăși ouă fierte de prepeliță, biscuiți sărați cu cremă de brânză și somon afumat, cocktail de creveți în mini-pahare cu picior și, în fine, tartine cu ton, cu icre roșii, chiar și de post.
— Vă rog, până vă acomodați, niște finger food, îmbie doamna Andreea, eu și cu Emilia o să ne retragem puțin în bucătărie. Luăm niște șampanie. Vă rog, domnule Arvinte, serviți-vă de la minibar cu…ce doriți.
Arvinte mulțumi și cu privirea, nu doar prin cuvinte, iar Emilia mângâie discret umărul doamnei Andreea, într-un gest ușor, cordial. Doamna Andreea le spuse că-i o nimica toată și insistă să se servească. „Nu că s-ar răci”, interveni din plan îndepărtat Diplomatul, care îi făcu un gest discret secretarului de stat, semn să îl urmeze. Femeile dispărură iar Arvinte C. Emanoil oprindu-se câteva clipe în dreptul unui tablou admiră și spuse că este o încântare. Diplomatul se întoarse să vadă la ce se uită și se alătură subordonatului său ca și cum ar fi examinat pentru prima dată tabloul apoi îi spuse că în nici un caz nu valorează cât cel de la… Îi destăinui că e o lucrare a lui Șirato din interbelic, „34 sau 35”, și că se numește „În fața oglinzii”. Pentru că Arvinte nu își putea dezlipi privirea, Diplomatul, mai în glumă mai în serios, îi spuse că i-l face cadou dacă îi place atât de mult. C. Emanoil protestă măgulit și își urmă șeful în birou. Mirosul de fum amestecat cu Amouage, pe care îl folosea de ani și ani Diplomatul, împresura simțurile în mod inconfundabil. Într-un fel, secretarul de stat redescoperi în acest amestec o parte din aerul care plutea și în alte împrejurări, atunci când apărea Diplomatul, de parcă șeful ministerului purta după sine mirosul cărților sau al bibliotecii în care erau. Arvinte deveni atras și de niște titluri vechi din care îi săriră în ochi: Războiul peloponeziac și Metamorfoze.
— Mda, tot istoria e știința viitorului, bâigui șeful ministerului, în timp ce Arvinte își mută privirea ca și cum ar fi fost surprins asupra te miri cărei nelegiuiri. Diplomatul îl invită să ia loc pe unul dintre fotolii și secretarul de stat se lăsă moale cercetând o clipă tavanul. Părea oarecum intimidat și Diplomatul simți asta și, vrând să-l mai relaxeze, îi turnă chiar el două degete de single malt.
— Ăsta e un Kinclaith și n-o spun doar așa. L-am primit acum doi ani. Trebuie să guști. Miroase interesant a kiwi, tabac și citrice. Pe cerul gurii se simte vag un gust de pâine prăjită, cardamom și marmeladă de prune. Are și ceva de anason, inventarie informațiile chimice, ca un pasionat, Diplomatul. Oaspetele apucă paharul cu evlavie și îl mirosi îndelung. Gazda luă o gură și o păstră, încercând să-și reconfirme spusele.
În bucătărie, cele două femei, împreună cu mama doamnei Andreea, o doamnă de o discreție desăvârșită, venită doar să ajute la bunul mers al lucrurilor și apoi să țină companie nepoților, erau deja în mijlocul unei discuții despre rețete, care se continuară cu una despre călătorii și vreme. Atmosfera devenea tot mai relaxată iar două pahare cu Armand de Berignac perlau încă pline. Doamna Andreea o chestionă pe Emilia, scuzându-se anticipat dacă face o gafă, cum de nu au făcut copii. Emilia îi spuse deschis că Arvinte are o fetiță dintr-o căsătorie anterioară. Soția Diplomatului a vrut să se scuze, dar Emilia i-a spus că nu e cazul, căci preferă să discute deschis. „Mi s-ar părea o infamie” zise, „să ascund lucruri care nu au de ce să fie ascunse”. Ocoli totuși răspunsul care îi privea pe ea și soțul său în rol de părinți.
Doamna Andreea rememoră greutățile dar și frumusețile începuturilor în ceea ce privește creșterea copiilor, și atunci Emilia C. Emanoil, ca întoarsă dintr-un abis, spuse că soțul său a rămas cu niște traume după căsătoria anterioară și n-a mai vrut să reia experiența. În propria-i manieră, doamna Andreea, mută discuția interogându-și mama despre beneficiile unui condiment. Înțelegând substratul, femeia surâse rezervat și îi detalie niște comparații. Fiica se arătă bucuroasă și euforică, astfel că își îmbie mama să încerce și ea un pahar de Berigniac, dar distinsa doamnă se scuză și spuse că a gustat dintr-o bere. Prin alte întrebări, doamna Andreea căută să dea Emiliei prilejul de a se pune în valoare. Astfel că doamna C. Emanoil le povesti despre o postuniversitară pe care o face și care îi creează perspective noi.
Mai sus cu un etaj, în biroul Diplomatului, Arvinte îi făcu șefului său un „bref” despre plecarea lui Iusuf Kemap. Hafiz se ocupase de tot ce însemnase luarea la cunoștință a tot ce a însemnat șederea omului din Oman tocmai pe malurile Dâmboviței. Astfel, secretarul de stat îi spuse șefului său cu un aer de familiaritate, din care reieșea că nu este prima înștiințare pe tema șederii lui Hafiz, că în cele din urmă a plecat.
— Deci n-a mai insistat să ajungă la mine? vru să se clarifice Diplomatul
— Ba da! Cred că în fiecare zi a făcut câte ceva să ajungă la tine, dar n-a putut. Nu ascund că l-am rugat pe Hafiz să-și activeze „rețeaua” și să îl amețească un pic de cap. Unul îi zicea ceva, altul altceva, în câteva zile l-au cărat ba prin Deltă, ba la Predeal, astfel încât, ducându-l cu vorba, l-au făcut să se lase păgubaș.
— Interesant, mormăi Diplomatul, dar nu părea convins. Și tot n-ai aflat de ce mă căuta până la urmă, care era scopul lui efectiv?
Arvinte ezită o secundă și spuse că nu. Diplomatul vru să mai zică ceva, dar o lăsă așa. Nu voia să forțeze mâna invitatului său, pe care de ceva vreme se străduia să-l treacă în tagma prietenilor profesionali de frica vreunei infidelități. Se mai interesă o dată dacă Iusuf a părăsit țara și cel întrebat îi confirmă chiar și ora la care a plecat dar și faptul că la Istanbul va face escală. Trezit dintr-o reverie Diplomatul îi făcu semn să-și bea Kinclaith-ul, ca să-i pună altul. Arvinte, care nu era mare băutor, se forță și apoi întinse paharul. Diplomatul, îl privi pe deasupra lentilelor fără rame, cu privirea sa verzuie. Cu un gest lent îi turnă, asigurându-se că mai vrea și C. Emanoil minți că da, scăpând de data asta și un zâmbet tâmp. Diplomatul îi turnă și pentru a relaxa puțin atmosfera, schimbă subiectul și îl întrebă dacă a văzut o știre cu un ponei care dansează în stilul Michael Jackson pe muzica celor de la Fleetwood Mac. Arvinte se lumină la față și rânji, nevenindu-i să creadă că Diplomatul adusese în discuție un astfel de subiect. Stânjeneala îi dispăru, Diplomatul se transformă în cu totul altă persoană și începu să dea detalii despre poneiul cu pricina. Apetitul funcționarului de rang înalt se deschise brusc și fără să-și dea seama dădu pe gât și cel de-al doilea pahar. Descătușându-i-se râsul îi spuse șefului său că a văzut una și mai tare, cu o capră care valsa, undeva prin India. Ușa biroului se deschise după două bătăi discrete pe care n-aveau cum să le audă și, amuzate de râsul lor, doamna Andreea și Emilia își făcură apariția să-i invite la masă. Un schimb de priviri a avut loc între cei doi, care păreau niște adolescenți puși pe șotii, și după ce au înlocuit subiectul își urmară soțiile în sufragerie. Acolo masa rotundă și îmbietoare era încărcată cu tot felul. Mixturi de carne tartinabile, printre care un pateu de ficat de rață, aromat cu mirodenii orientale și vin, a fost primul care a primit complimente. Doamna Andreea a arătat spre bucătărie, unde se afla mama ei, responsabilă cu toate bunătățile care se aflau deja pe masă și pentru cele care urmau să vină. O chemă să povestească, mai ales pentru Emilia C. Emanoil, cum se prepară deliciosul pateu. Astfel, soția-oaspete află în amănunt, pornind de la curățirea ficățeilor de piele, dimpreună cu aceeași operațiune migăloasă pentru ceapă și usturoi, până la topirea untului într-o cratiță adâncă, tăierea în cubulețe a baconului, apoi prăjirea lor, îmbogățirea cu usturoiul pisat și rumenit, ca în cele din urmă să li se consacre ficățeilor 20 de minute sub capacul unei tigăi pusă la foc mic. În fine, mama doamnei Andreea recapitulă cum a completat cu sare, piper, pătrunjel și vin, apoi a oprit focul lăsând să se răcorească amestecul pentru vreo zece minute ca pe urmă totul să cadă sub paletele unui mixer. Ceea ce vedeau pe masă, îi puse chiar doamna Andreea în temă, era acest pateu nivelat într-o farfurie adâncă, decorat cu frunze de dafin și acoperit cu unt calcificat după ce stătuse la rece vreo patru ore. Complimentele nu mai prididiră. Cu o poftă sporită, perechea invitată îndrăzni o a doua și chiar o a treia felie. Doamna Andreea protestă, spunându-le că le va pune la pachet o porție bună numai să mai lase loc și pentru Liptov, un amestec de brânză de burduf cu brânză de vaci, unt, smântână, ceapă roșie, boia, chimen măcinat, pătrunjel tocat, sare și piper. De data aceasta soția Diplomatului (care în sinea lui își dădea ochii peste cap) le descrise cum se amestecă ceapa tocată cu brânza, smântâna și untul. Apoi toate celelalte condimente erau adăugate pe rând, cu mici paranteze pentru exprimarea preferințelor cantitative. – „Nu adaugi sare decât la sfârșit, dacă brânzeturile sunt sărate!”, spuse soția-gazdă cu conștiinciozitate, privind spre Emilia. Apoi aduse în discuție tartinele, care erau elementul de bază și la propriu și la figurat. Diplomatul luă o figură teatral-sobră care avu rolul de a-i amuza pe cei doi invitați, astfel încât doamna Andreea se scuză de mai multe ori generând proteste calde. Tot așa, câteva ore în frigider, după preparare, avuseseră rostul de a da cepei posibilitatea să-și răspândească aroma. S-au trecut în revistă și aperitivele calde, printre care roșiile umplute cu spanac și muguri de pin, chifteluțele din carne cu verdeață și ouăle scoțiene, cărora li s-ar fi potrivit foarte bine să fie împreună cu finger food-urile care îi întâmpinaseră la sosire. Familia C. Emanoil era cucerită de-a dreptul. Când s-a trecut la ciorba de pui cu tarhon, altă specialitate a soacrei Diplomatului, și la friptura de rață cu gutui, deja se goliseră două sticle de vin.
— Dacă ne mai dați și desert mă ridic și plec! amenință ipocrit Arvinte C. Emanoil, ca să-i complimenteze.
Afirmația avu darul să-l amuze pe Diplomat care îngăimă un „stai să vezi!” cu paharul la gură, atrăgând atenția soției care îl tachină amuzată că l-a surprins „vorbind în pahar”. Diplomatul se declară vinovat și luă o nouă înghițitură din pinot noir-ul adus de un prieten tocmai de la Languedoc. Arvinte se lăudă că vinul pe care l-a adus el este tocmai din California, mai exact din Lodi. Spre deliciul său, atingându-i manșeta cu palma, Diplomatul îi spuse:
— Să fii tu sănătos! E pus deja la rece, nu o să plecați până nu îl cercetăm. E un Cabernet
Sauvignon first class, tebuie răcit un pic. Apoi se arătă compătimitor pentru tinerii care își chinuie iubitele spunându-le că roșul se bea la temperatura camerei și nu a cavernei, cum fusese cândva. Abțiguit puțin și strângându-și ochii de râs, Diplomatul le deplânse pe bietele fete nevoite să bea în toiul verii vin roșu aproape cald tocmai pentru că junii cuceritori au auzit ei că „roșu se bea așa…”. Prevenitoare, doamna Andreea îl atinse ușor și îi spuse că toată lumea are timp să învețe și că nici el nu le-a știut chiar pe toate de la început. Gândindu-se că exista riscul unei gafe, Diplomatul admise și profită, sărutându-și soția pe umărul gol, aflat pe partea sa, spre deosebire de celălalt care era acoperit de volane. Ea îi zâmbi cu căldură, iar cuplul invitat se înduioșă. Ca răspuns, Arvinte își sărută soția pe buze iar Diplomatul umplu din nou paharele, amenințând în glumă cu o noapte de pomină. Când doamna Andreea îl întrebă pe Diplomat cu aer de familiaritate dacă Paul George și Peggy s-au integrat în minister, Arvinte C. Emanoil păli, detaliu care nu-i scăpă Diplomatului. Pentru a satisface orgoliul invitatului său, presupunând că astfel detensionează te miri ce nesocotințe, Diplomatul se pregăti să-i spună el că nu vede rostul discuției, dar improviză un răspuns expeditiv și îi spuse că Peggy Iordache da, Ionescu în schimb mai are de „înțeles” niște lucruri. Doamna Andreea plusă, adresându-se de data aceasta lui Arvinte:
— Da, apropo, cum vi se pare Paul George Ionescu? să știți că este un băiat tare sensibil și cu bun simț, i-a fost foarte loial soțului meu și întotdeauna s-a putut baza pe el. Cel întrebat se blocă, iar captiv unor prejudecăți psihologice intra-instituționale, Diplomatul se strădui să nu se trădeze și încercă să schimbe vorba. Salvat să dea un răspuns mincinos, Arvinte C. Emanoil răspunse temei aduse în discuție de diplomat, ceva care nu putea devia mult de la subiect, adică vorbi despre rolul mentoratului în formarea angajaților care vin într-o instituție. Doamna Andreea se scuză că trebuie să plece până în bucătărie iar invitații făcură un schimb involuntar de priviri. Apropiindu-și sticla de vin și simulând că citește ceva de pe etichetă, Diplomatul se prefăcu a nu observa căutăturile spontane.
O prăjitură cu mascarpone și lavandă încheie en fanfare succesiunea de mâncăruri. Îi făcuseră concurență o duzină de mini choux à la crème umplute cu cremă de ciocolată și glazură de zahăr ars. Diplomatul îngăimă ceva legat de antiteza dintre băutură și dulciuri. Puse creșterea valorilor trigliceridelor pe seama amestecului dintre „profiteroale” și vin. Declară astfel că el înclină balanța pentru pinot noir și „în seara asta” Lodi. Solidar cu șeful său, Arvinte se declară adeptul vinului, dar pentru a nu risca vreo supărare din partea doamnei Andreea, mâncă și din prăjitura cu lavandă și micile choux à la crème . Jovial, Diplomatul închină pentru căsnicia părinților săi.
— Vor face nunta de aur în curând! Nici nu-mi vine să cred cum a trecut timpul! Arvinte se interesă de soarta Diplomatului cel Bătrân și dacă își întreține hobbyurile. Diplomatul îi confirmă din cap că da, particularizându-i că merge la pescuit și acum și că îi trimite fotografii cu tot felul de pești pe care îi prinde la Mediterană „Mă tot rog de el să stea mai mult aici, dar nu-i palce! Vine de ziua lui și apoi dispare”. „Lasă că de nunta de aur le organizăm ceva aici!”, supuse doamna Andreea entuziasmată, apoi adăugă câteva complimente la adresa bunei ei soacre, mama Diplomatului, profesoară de pian, fără de care nu l-ar fi cunoscut pe Diplomat. Stânjenit, Diplomatul îi spuse că a fost norocul lui și ghinionul ei. Oaspeții și doamna Andreea protestară în cor. Satisfăcut de reacția lor amuzantă, Diplomatul râse și făcu refill paharelor, așa cum aflase că obișnuiau petrecăreții să spună. Se abordară tot felul de subiecte. Mai nimic despre minister. Doamna Andreea insistă pentru a nu lăsa atâtea bunătăți nemâncate, dar ceilalți arătară prin gesturi largi că s-au dat bătuți. Cu pas de căprioară dispăru în bucătărie să-i spună mamei sale să pregătească niște pachețele, dar ele erau deja făcute și pregătite să fie duse în vestibul atunci când doamna Andreea va decide. Soția Diplomatului își îmbrățișă mama cu afecțiune și își lipi obrazul de tâmpla ei. Femeia îi răspunse și apoi o sărută pe frunte.
În mașină, Emilia, care doar pusese pe buze paharul cu Berigniac, se așeză la volan. Arvinte căzu răpus pe scaunul din dreapta și-și lăsă capul pe spate. Femeia porni GPS-ul, apăsă pe simbolul triunghiular și demară ușor.
— Nu-mi imaginam că sunt așa, zise Emilia. El are mult mai mult umor decât mi-aș fi
imaginat. Arvinte mormăi aprobator. Și ea, ea e cu totul și cu totul deosebită, finuță și… tot ce vrei.
Mut de oboseala mâncării și băuturii, secretarul de stat continua să consimtă epuizat. Dar ce a fost cu băiatul ăla, cine e de te-ai schimbat așa la față? M-ai și speriat… Arvinte căzu câteva clipe pe gânduri, apoi, ca trezit din beție răspunse:
— Hm…ăla? un amărât pe care și l-a adus de când a lucrat în arondismentul D și care
acum face talente prin minister. Emilia scăpă o interjecție de mirare.
— Mai dă-l în mă-sa, ce ar putea face de să te aducă în situația să te transfigurezi chiar
așa? Arvinte se întoarse spre ea și negă că s-ar fi transfigurat. Emilia continuă să susțină contrariul și îi spuse că mare lucru dacă nu a observat și Diplomatul. Arvinte se prefăcu nepăsător, dar ea îi ceru să dea un exemplu de „talente”. Bărbatul bravă și înjură la adresa consilierului spunându-i că-i prea mic să-și încheie seara vorbind despre el. Emilia insistă să îi fie dat măcar un exemplu de „talent”. Arvinte se încumetă și îi spuse că imediat după ce l-a adus în minister, Diplomatul l-a inclus într-o delegație care s-a deplasat în Bulgaria, la ministerul omolog. Deja era făcută și compusă din toți directorii de departamente din minister.
— Și hodoronc-tronc îmi cere să-l includ și pe ăsta: Paul George…Ionescu!
— Așa și?
— Și…pe dracu…
— De ce te enervezi?
Arvinte strânse din maxilar.
— Și n-au ajuns la Ruse că ăia s-au apucat să-i spună toate drăcoveniile de prin
minister. Știi cum sunt directorii de departamente, veșnic nemulțumiți și turnători…
— Drăcovenii? Se miră femeia.
— Că aia funcționează, că ailaltă nu funcționează, că hâr, că mâr… Că „pentru a
Funcționa lucrul X, ministrul trebuie să știe și să ia decizia Y…” de-ale directorilor…
Emilia stătu câteva clipe pe gânduri și vrând să fie de bună credință, deși știa perfect unde bate bărbatul său (iar el știa că ea știe), îl întrebă dacă nu tocmai asta e rațiunea pentru care l-a adus consilier?
— Care? izbucni Arvinte
— Ca să afle, ca să știe, ca să poată consilia…
— Pe mă-sa, să consilieze pe mă-sa…
— …
— Poziția mea în minister devine periclitată dacă un netot care a venit de 3 zile se
apucă și îi spune el ministrului tot felul… Că a aflat de la șefii de departamente sau de la femeia de serviciu…
Emilia îl întrebă dacă asta-i tot. Arvinte îi reaminti că a cerut un exemplu. Femeia apăsă pe o telecomandă mică și ușa garajului se deschise. Nu auziseră nimic din strădaniile lui Buddy Bolden, care le ținu companie pe toată durata drumului spre casă.
— Deci nu ți se pare puțin ca unul să vină așa tam-nisam și să se apuce de investigat prin ministerul ăsta în care eu am urcat de jos, pas cu pas. (În realitate nu fusese așa. Arvinte beneficiase de multe favoruri încă de la prima zi de lucru în minister. Dar Emilia știa asta, însă nu-l contrazise, ba chiar punea susținerea necondiționată a soțului, chiar și cu prețul înăbușirii logicii, la ceea ce înseamnă asigurarea climatului de liniște în familie.)
— Nu mi se pare puțin. Trebuie să fii cu ochii în patru, căci șeful tău pare cam cu capul
în nori.
Știind că nu-i chiar așa, Arvinte înghiți în sec și nu răspunse. (În sine își spuse că îl va face el să-l domolească pe acest Paul George, apoi rezumă în gând situația cu Iusuf Kemap și puse în mintea sa ca pe un raft relatările lui Hafiz, în tocmai cum le aflase.
Flaviu George Predescu – fragment din romanul în lucru Paraclis 1980